Belarus, povestea unui comunism aproape perfect: Priveghiul dictaturii şi aşteptarea libertăţii

Chiar şi la începutul secolului al XX-lea, înaintea Primului Război Mondial, nu exista o noţiune clară de identitate bielorusă, se arată într-o analiză Info Sud-Est.

Răspândiţi la frontierele occidentale ale Imperiului rus, printre poloni, lituanieni, ucraineni şi evrei, de câte ori ţăranii bieloruşi erau întrebaţi ce sunt, răspunsul venea automat: „tutaiszy”. Adică, „de aici”, „oameni de- ai locului”.

Creştin ortodocşi, fără educaţie instituţionalizată şi lipsiţi de spirit identitar şi civic, bieloruşii nu au avut niciodată, până în 1918, stat propriu sau istorie naţională. Primul ziar în limba bielorusă a fost tipărit în 1906 iar prima gramatică a apărut abia în 1918, în timpul Primului Război Mondial, fiind scrisă de Branislav Taraşkevici. În 1919 a văzut lumina şi primul atlas etnolingvistic, cel al lui Arkad Smolici. După care, vreme de peste 70 de ani, bieloruşii au dispărut din nou din atenţia lumii.

Astăzi, Belarusul este prezent pe bancnota de 200 de dongi a Republicii Socialiste Vietnam, are un Premiu Nobel pentru Literatură (al Svetlanei Aleksievici) şi a ajuns, prin tânărul jurnalist Raman Pratasievici, în media din întreaga lume.

Cine este Aleksandr Lukaşenko?

Utimul dictator din Europa a câştigat ultimele alegeri prezidenţiale libere din Belarus în vara anului 1994, cu peste 80% din opţiuni. De atunci, orice scrutin electoral organizat în această ţară nu a mai fost nici reprezentativ şi nici democratic.

Lukaşenko, născut în 1954, a condus o fermă de stat (sovhoz) până când, în 1990, a decis să intre în politică, în ultimele zile ale existenţei URSS. Absolvent al unei Academii de Agricultură din Horki, actualul preşedinte a fost ales în parlamentul sovietic (comunist) al Republicii Sovietice Socialiste Bieloruse în 1990, pe fondul unei campanii virulente îndreptate împotriva corupţiei nomenclaturii de la Minsk şi Moscova. Acuzaţiile de corupţie formulate de Aleksandr Lukaşenko au privit inclusiv pe primul preşedinte al Bielorusiei independente, comunistul Stanislav Şuşkevici, şi pe prim-ministrul Viaceslav Kebici. Aşa a reuşit să îşi asigure, în 1994, o victorie zdrobitoare în alegerile prezidenţiale.

Începând cu 1995, Aleksandr Lukaşenko a introdus Belarus în rândul dictaturilor, nelăsând decât libertăţi anemice pentru contestatari. În referendumul organizat în 1995, fără un control al veridicităţii votului, s-a stabilit ca limba rusă să devină limbă de stat iar simbolurile naţionale belaruse (steagul alb-roşu-alb, adoptat şi de primul stat independent, în 1918) să fie înlocuite cu cele din perioada sovietică. Totodată, preşedintele Lukaşenka a decis instituirea unei Uniuni Rusia-Belarus, care presupune uniformizarea taxelor vamale, a preţurilor şi textelor legislative şi dispariţia controalelor la frontieră în perspectiva unor instituţii comune.

Din 1996, Aleksandr Lukaşenko a început să modifice textul Constituţiei, pentru a putea rămâne nelimitat la putere. Mai întâi, în 1996, un referendum a stabilit că poate beneficia de mai mult de două mandate pentru ca, în 2004, noua versiune a Constituţiei belaruse să nu mai prevadă limitarea mandatelor prezidenţiale. Ultima dată când Aleksandr Lukaşenko a candidat şi obţinut victoria în alegerile prezidenţiale a fost în august 2020.

• Citește articolul integral pe Info Sud-Est. 

sursa foto: Facebook