Belarus, sfârșitul farsei. Pentru a se menţine la putere, Lukaşenko va trebui acum să oprească protestatarii

Originile actualei crize politice din Belarus, care urmează să-şi modifice dimensiunea după alegerile de duminică, amintesc de o revoltă împotriva tentativei de a reinstituire a unui impozit din era sovietică în 2017.

În acel moment, regimul lui Aleksandr Lukaşenko începea deja să plătească prețul pentru distanțarea sa față de Vladimir Putin, care detestă nesupunerea în ceea ce consideră a fi curtea Rusiei.

Belarus este una dintre cele șase țări care au apărut din ruinele Uniunii Sovietice în Europa Occidentală în 1991.

Dacă Letonia, Lituania și Estonia au urmat un model de dezvoltare diferit, astfel încât cea din urmă a devenit preferata anarhiştilor, Moldova, Ucraina și Belarus nu au reușit niciodată să iasă din răscrucea geografică și geopolitică.

Occidentalii consideră că aranjamentul cu iz de farsă din 1999, impus guvernului decadent rus al lui Boris Elțin, cu greu putea fi îmbunătățit. Denuclearizat, Belarusul a fost înghețat politic și a devenit o benzinărie obișnuită euro-asiatică, care cumpără și rafinează petrolul rusesc vândut Uniunii Europene.

Puţinele informaţii despre această inofensivă și melancolică zonă cenuşie dintre două civilizații veneau de la Svetlana Alexievici, autoarea premiată cu Nobel a celei mai bune autopsii a epocii sovietice.

Totul s-a complicat în 2013, când Rusia, incitată de expansionismul NATO, a ocupat o bucată din Ucraina și a instituit un protectorat militar în Moldova.

Cunoscut pentru dragostea sa pentru activitățile anecdotice, cum ar fi să se filmeze cosind cu Gérard Depardieu, Lukaşenko a trebuit să înceapă să acţioneze pentru supraviețuirea sa.

Începând cu 2016, Minskul a început să se supună cerințelor Uniunii Europene și să primească vizite neașteptate din partea unor înalţi reprezentanți ai SUA.

Putin a ripostat în 2019, odată cu redeschiderea unilaterală a negocierilor pentru fuziunea dintre Rusia și Belarus, un proiect ţinut la sertar din 1999.

Pentru autocratul rus, încorporarea țării surori ar însemna revenirea la ordinea firească a lucrurilor, un pas către uniunea euro-asiatică pe care visează să o prezideze.

Pentru a preveni umilirea, Lukaşenko și-a consolidat apropierea de UE, permițând chiar manifestaţii împotriva ambițiilor imperiale ale Moscovei.

Echilibristul a sfârșit prin a fi devorat de procesul la a cărui creaţie a contribuit. Administrarea sa în stil Bolsonaro a pandemiei, marcată de tirade privind meritele votcii, a promovat noi personalităţi ale opoziției, precum Siarhei Tihanovski, un blogger și activist care a străbătut țara strângând mărturii.

După ce a fost arestat și împiedicat să candideze, a intrat în cursa prezidențială Svetlana Tihanovskaia, soția sa. Peste noapte, a devenit un simbol național.

Rivali de circumstanţă, Lukaşenko și Putin sunt uniţi de soarta dictaturilor lor. Dacă alegerile vor conduce la o represiune violentă, liderul belarus va pierde sprijinul UE și va trebui să se alinieze din nou Rusiei.

Putin nu va avea altă alternativă decât să întindă mâna, deoarece căderea regimului ar fi o ruşine şi mai mare decât criza ucraineană.

Spre tristețea romanticilor, revoluțiile au loc pentru că guvernanţii fac greșeli, nu pentru că opozanţii răstoarnă jocul. Pentru a-și consolida victoria, Lukaşenko va trebui să oprească protestatarii. Următoarele zile vor spune dacă va fi vorba despre o greşeală ireparabilă.

Sursa: Folha Online / Articol de Mathias Alencastro, cercetător la Centrul Brazilian de Analiză și Planificare și doctor în științe politice al Universităţii Oxford – Anglia / Traducerea: Iulia Baran (Rador)