Bogdanovca, decembrie 1941 – ianuarie 1942, cel mai mare masacru comis sub administrația românească a Transnistriei – 48.000 de evrei uciși

Pe 21 decembrie se împlinesc 81 de ani de la debutul masacrului de la Bogdanovca, un lagăr situat pe malul de vest al râului Bug, limita de est a Transnistriei, teritoriu sovietic ocupat de trupele române după august 1941.

La Bogdanovca într-o fostă gospodărie de stat din Ucraina sovietică, în grajduri de porci dezafectate erau înghesuiți zeci de mii de evrei localnici, deportați de la Odesa și din Basarabia.

Mărturii ale supraviețuitorilor

Esther Gelbelman era o evreică de 14 ani originară din Chișinău, deportată acolo cu mama ei, cu fratele mai mare și cu fratele ei geamăn. În 1988 mărturia ei a fost înregistrată de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim.  “L-au ucis pe fratele meu mare chiar lângă mine. Avea 21 de ani, voia să ia niște argint, aur, apăruseră niște zvonuri că oricine dă argint sau aur va fi lăsat să muncească. El a ieșit din grup și le-a dat ucigașilor aurul. Cineva a crezut că vrea să evadeze și l-a împușcat de la o anumită distanță. Glonțul l-a lovit în tâmplă. Am adus o poză de-a lui. El a căzut lângă noi. Prietena fratelui meu era acolo, avea 19 ani. Noi am stat acolo și am privit, iar această fată ne-a luat pe noi copiii, cu fețele lipite de trupul ei, iar ea spunea “Șșșșș, nu țipați că ne omoară.

Ce s-a întâmplat acolo? Erau soldați români cu puști, opt soldați pe un rând. Din șirul de oameni care stăteau acolo au luat opt oameni, copii, femei, bărbați și i-au înșirat pe marginea gropii, înăuntru ardea focul și i-au omorât, i-au împușcat de la un metru distanță.

Erau acolo munți de haine și acești munți i-au luat de la oameni, fiecare avea câte o traistă mică. Nimeni nu știa unde merge. Stăteam într-un loc unde era ca un parc. Iar pe partea cealaltă a parcului era o groapă. Cei care stăteau pe o parte nu știau că oamenii erau uciși pe cealaltă parte, așa că ei duceau haine și tot ce mai aveau cu ei. Totul le-a fost luat, erau femei care lucrau acolo. Am lucrat lângă groapa aceea vreo lună lângă mormanele de haine pe care ei le jefuiau.

Una dintre fete a făcut temperatură trei zile mai târziu. Dimineața mi-a spus: nu merg nicăieri sunt bolnavă. Am ridicat-o și am tras-o cu forța până la acel deal. Am ridicat-o lângă haine și i-am spus: lucrează în continuare, nu mă lăsa singură. Nu știu cum m-am întors în altă direcție și dintr-o dată am văzut-o stând în fața unui ofițer spunând: ‘Sunt bolnavă. Am febră. Nu pot lucra. Lasă-mă să mă întorc acasă’. El i-a răspuns: ‘Ești bolnavă, spui? Noi n-aven nevoie de oameni bolnavi, avem nevoie de oameni sănătoși care să lucreze’. Și atunci a scos un pistol din buzunar, ea stătea la o jumătate de metru în fața lui, el împușcat-o în cap și ea a căzut lângă el’ ” povestea Esther Gelbelman în 1988.

Ea s-a numărat printre cei circa 120 de supraviețuitori ai masacrului și în cartea “Evrei, treceți Nistrul” scrisă de Sonia Palty și publicată în Israel în 1989, Esther Gelbelman povestește cu amănunte cum în aceeași zi pe lângă fratele mai mare i-au fost omorâți atât mama, cât și fratele geamăn.

Sonia Palty a făcut ea însăși parte dintr-un lot de 284 de evrei bucureșteni deportați în Transnistria și a ajuns la Bogdanovca în ianuarie 1943.

“Atunci am fost luată de mână de o fetiță, Esther Gelbelman, care avea cu un an mai mult decât mine și ea mi-a arătat râpa unde au fost uciși evreii. Ea a pierdut un frate mai mare de 21 de ani, un frate geamăn și mama ei, cu toții uciși în fața ei. Râpa era aproape toată acoperită cu zăpadă. Din zăpadă ieșea câte un os de la picior, un os la o mână. Imaginile astea îmi apar și astăzi în coșmaruri.” povestea ea în cadrul unui documentar BBC difuzat în 1998.

Potrivit Raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” la Bogdanovca au fost uciși în perioada 21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942 un număr de 48.000 de evrei. Potrivit Yad Vashem acest număr a fost de 56.000, ceea ce îl face cel mai mare masacru al Holocaustului prin gloanțe, peste Babi Yar, în suburbiile Kiev-ului comis de naziști pe 29 și 30 septembrie 1941 – 33.771 de evrei uciși și Odessa, 22 – 25 octombrie 1941, unde armata română a ucis circa 26.000 de evrei.

Un masacru “sanitar”

Dar cum a fost posibil un asemenea masacru, cum s-a declanșat și cine l-a săvârșit?

La Bogdanovca erau înghesuiți în grajdurile de porci circa 50.000 de evrei, în majoritate localnici, dar și deportați de la Odessa – supraviețuitori ai masacrelor comise acolo între 22 – 25 octombrie 1941 de armata română – ca și evrei deportați din Basarabia.

Situația precară de igienă din acest lagăr, ca și instalarea unei ierni cumplite a dus la declanșarea unei mari epidemii de tifos exantematic la Bogdanovca, ceea ce provocat o mare îngrijorare printre autoritățile române, care se temeau că boala se va răspândi printre localnici și printre trupele române de ocupație. La un moment dat îngrijorarea i-a cuprins și pe germanii care ocupau zona de la est de Bug.

“Germanii, care îi lichidaseră deja pe evreii de pe malul de est al Bugului, au fost îngrijorați de starea de sănătate și de siguranța trupelor din pe malul lor al Bugului. Și germanii, care lichidaseră fizic evrei de sub ocupația lor le-au cerut românilor să lichideze focarul de epidemie de la Bogdanovca.

Masacrul de la Bogdanovca poate numit, cu cinism desigur, o măsură sanitară, luată, din punctul lor de vedere pentru a nimici acest focar. Nu este singurul masacru de acest fel, masacre similare au avut loc și la Râbnița și la Kodema, unde au uciși între 2.000 și 3000 de evrei, iar acestea sunt practic necunoscute.”, spune istoricul Vladimir Solonari, profesor la Universitatea Floridei centrale.

În ședința de guvern din 16 decembrie, guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, l-a informat pe Ion Antonescu că 85.000 de evrei din Golta aduceau tifosul în satele în care fuseseră deportați. “Trebuie să-i dezinfectez, altfel o să-i infecteze pe toți.” a spus Alexianu. Recomandarea lui Antonescu a fost scurtă: “Lasă-i să mai moară pe aceia”, a spus Conducătorul statului.

Declanșarea masacrului

În aceste condiții, prefectul județului Golta, Modest Isopescu, și adjunctul său, subprefectul Aristide Pădure, au decis începerea masacrului de la Bogdanovca, declanșat pe 21 decembrie 1941 și care a durat cu întreruperi de Crăciun și Anul Nou până pe 8 ianuarie 1942: 21 – 24 decembrie, 28 – 30 decembrie și 3 – 8 ianuarie – 12 zile de execuții cu o medie de 4.000 de evrei executați în fiecare zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prefectul județului Golta, locotenent colonel Modest Isopescu, a fost cel care a dat ordinul începerii masacrului de la Bogdanovca, foto: Wikipedia

“Evreii sunt împinși către niște râpe deja existente sau săpate unde sunt împușcați de către jandarmi români aflați sub comanda prefecturii Golta, de către polițiști români aflați sub comanda jandarmeriei române care nu avea suficienți oameni pentru menținerea ordinii în localitățile din Transnistria. Se pare că la aceste masacre au participat și etnici germani din satele învecinate.”, explică istoricul Radu Ioanid, fost vicepreședinte al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului din România, “Elie Wiesel”.

“Dinții de aur au fost smulși cu lovituri de pușcă sau clește, iar inelele au fost smulse, la nevoie chiar odată cu degetele. Corpurile au fost arse de o echipă de 200 de tineri evrei aleși special pentru această activitate, dintre care 150 aveau să fie, la rândul lor, împușcați în cele din urmă. Un supraviețuitor a descris procesul în acest fel: ‘Făceam stive la arderea cadavrelor. Un rând de paie, [pe] care așezam oameni circa 4 metri lățimea, înălțimea mai mult de un om; lungimea cam 10 metri. La margine și la mijloc puneam lemne, și iarăși un rând de oameni și un rând de paie cu lemne; aprindeam o stivă și pregăteam altă stivă, așa că a durat circa două luni până ce am prefăcut [în] cenușă frații noștri. În geruri mari ne încălzeam cu cenușă caldă’ ” descrie Raportul Comisiei Wiesel ascunderea efectelor masacrului.

Arderea cadavrelor la Bogdanovca a continuat timp de două luni după încheierea masacrului pe data de 8 ianuarie 1942. Evreii au continuat să moară în număr mare, împușcați în lagărul Dumanovca și    de foamete la Amicetca. Numărul victimelor de la Bogdanovca este estimat la cel puțin 48.000, la Dumanovka de cel puțin 18.000, iar la Acmicetca 4.000, ceea ce duce bilanțul victimelor evreiești în cele trei lagăre ale morții din județul la peste 70.000.

Pedepsirea criminalilor

După război Ion Antonescu, adjunctul său Mihai Antonescu, comandantul jandarmeriei române Constantin Vasiliu și guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, au fost judecați pentru crime de război, printre care și cele din Transnistria, condamnați la moarte și executați.

Și responsabilii de masacrele de la Golta, în frunte cu Modest Isopescu și Aristide Pădure, au fost și ei judecați pentru crime de război, dar pedeapsa cu moartea le-a fost comutată la muncă silnică pe viață, iar Isopescu a murit de cancer în închisoare în 1948.

Ce urme au mai rămas azi la Bogdanovca după măcelul din 1941 – 1942?

“Nu a mai rămas mare lucru, ferma colectivă cu cocinile de porci, cu grajduri nu mai există, au fost distruse după război. Există satul și între acesta și fostul kolhoz este un monument, aproape de Bug, aproape de râpele unde au avut loc execuțiile.

Râpele mai există iar după război au fost deshumate multe trupuri ale evreilor executați. În timpul masacrului cele mai multe cadavre au fost arse și a fost chiar construit un dig pentru ca sângele să nu se reverse în Bug.

Este greu de imaginat că într-o asemenea râpă au fost uciși 48.000 de oameni, dar topografia locului s-a schimbat și este posibil ca râpa să fi fost umplută, așa cum s-a întâmplat la Babi Yar, lângă Kiev, unde naziștii au ucis în septembrie 1941 aproape 34.000 de evrei.” spune istoricul american Grant Harward autor al cărții „Războiul sfânt al României: Soldați, motivație și Holocaustul”,care a vizitat Bogdanovca recent.

Un masacru puțin cunoscut

Dar cum se face că acest mega-masacru de la Bogdanovca, cel mai mare al întreg Holocaustului prin gloanțe, ca și cele de la Dumanovka și Acmicetca, sunt aproape total necunoscute, în comparație cu altele ca cele de la Iași sau Odessa.

“Cele două explicații mari țin de cele două regimuri comuniste postbelice. Cel al URSS unde evreii dispar ca victime, în cel mai bun caz fiind vorba de cetățeni sovietici pașnici. În România comunistă, Holocaustul este complet ignorat cu excepția Ardealului de Nord și cu atât mai mult crimele comise de armata, jandarmeria și administrația română în Transnistria.

Mai există și niște explicații de natură geografică: dacă Odesa este un oraș înfloritor și extrem de important în geografia și economia Ucrainei, Bogdanovca este un loc obscur, în continuare, uitat de istorie de geografie și de oameni”, explică Radu Ioanid. 

“Aici avem un paradox: masacrul Bogdanovca este cel mai mare, dar este puțin cunoscut, este chiar mai puțin cunoscut decât cel de la Odesa. Din fericire, sovieticii au făcut investigații după război, dar aceste documente sunt puțin folosite în România. Chiar regretatul Jean Ancel, care este cea mai mare autoritate în materie, nu a folosit documente sovietice. Dar acestea sunt accesibile la Muzeul Holocaustului de la Washington”, spune Vladimir Solonari.

“În România Bogdanovca este uitată față de, hai să spunem Iași. Cred că este simplul fapt că s-a întâmplat acolo, în Ucraina. Pentru români este ușor de uitat ce s-a întâmplat peste graniță, dacă s-a întâmplat în Republica Moldova de azi sau în Ucraina, e ușor de uitat.”, este de părere Grant Harward.