Brexit-ul, Irlanda şi eşecul ideii europene. Dacă necazurile revin, asta va semnala înfrângerea celei mai măreţe realizări postbelice de pe continent

Acum două săptămâni, mă plimbam prin Derry, un oraş din Irlanda de Nord, aflat la câteva sute de metri de frontiera unde Marea Britanie se termină şi de unde începe Republica Irlanda. Din spatele unui zid de verdeaţă, un bătrân deşirat se grăbea să se strecoare.

„Asta e Irlanda! Englezii n-au ce căuta aici”, a exclamat el. Îmi arăta un mic pod de piatră. „Punctul vamal de acolo a dispărut acum 20 de ani”, mi-a spus el. „Dacă britanicii vor să ridice un nou punct de pază, o să-i dăm foc”, a adăugat el.

„Ei, lasă”, am încercat eu să-l mai îmbunez, neîncrezător. Ce-o să se întâmple dacă, după ce Marea Britanie iese din Uniunea Europeană, vameşii sau poliţiştii ar fi mobilizaţi în locul care de-acum ar deveni o nouă frontieră?

„O să dăm cu pietre în ei”, a replicat el, ceva mai calm. A început să mârâie, bucurându-se la idee. „Da. O să aruncăm cu pietre”.

Problemele legate de Brexit nu se mai termină, dar, în special pentru restul europenilor, dilema din jurul frontierei irlandezo-britanice e cea mai ciudată şi, poate, cea mai îngrijorătoare, cel puţin în sens simbolic. În această săptămână, cancelarul Angela Merkel urmează să ajungă în Irlanda ca să vadă lucrurile la faţa locului.

În secolul XX, Europa a fost marcată de o mare violenţă – deseori prin războaie, dar, în perioade uneori mai îndelungate, prin violenţe politice, cum au fost tulburările din Irlanda de Nord. Marele proiect postbelic al cooperării şi unificării europene a fost un efort menit, printre altele, să pună violenţa pe seama trecutului. Acordul din Vinerea Mare, care a pus capăt tuturor necazurilor, părea să ne valideze toate eforturile depuse, indiferent dacă, prin acest „noi”, înţelegeam irlandezi, britanici sau germani.

Acum, pe măsură ce Brexit-ul se apropie, zvonurile despre o reluare a violenţelor în Irlanda pun sub semnul întrebării optimismul şi progresul înregistrat.

O eventuală revenire a necazurilor rămâne încă o speculaţie. Dar, în Irlanda, multă lume crede asta. „Dacă se vor institui frontiere dure în Irlanda, cu siguranţă că vor reizbucni violenţele, atât în viitorul apropiat, cât şi mai târziu”, mi-a spus Richard O’Rawe în timp ce îmi arăta împrejurimile.

Dl O’Rawe ştie despre ce vorbeşte. În anii ’70, în toiul violenţelor, el era înrolat în Armata Republicană Irlandeză. A fost închis de britanici; în penitenciar, el a fost purtătorul de cuvânt al unui grup în relaţii cu activistul politic Bobby Sands, care a murit după o grevă a foamei, în 1981.

După ieşirea din închisoare, dl O’Rawe a scris mai multe cărţi pe tema conflictului. El s-a despărţit de IRA din momentul când ea a început să-i vizeze pe civili, devenind ceea ce, în opinia lui, era o grupare teroristă tot mai de temut.

Au trecut 20 de ani de la Acordul din Vinerea Mare. Ca german care vizitează Irlanda de Nord, îmi vin în minte câteva similitudini cu situaţia din ţara mea. Disensiunile sociale s-au mai potolit, dau nu au dispărut. O barieră păzită cu străşnicie, care pe vremuri era simbolul unei separări împotriva naturii, dăduse frâu liber unei convieţuiri absolut naturale.

Dar, spre deosebire de Germania, fostul opresor e încă un pion politic în Irlanda de Nord. Germania se confruntă cu diferende la nivel regional, dar este neîndoios că suntem cu toţii germani. Nu asta e şi situaţia pe insulă, unde resentimentele, faţă de ceea ce se spune că ar fi fost mâna de fier engleză, se ascut şi unde puţini cred că lucrurile se vor îmbunătăţi după Brexit.

La referendumul din 2016 pe tema Brexit-ului, majoritatea nord-irlandezilor, 55,8%, a votat să rămână în Uniunea Europeană. Asta înseamnă că ei vor fi scoşi din uniune împotriva voinţei lor, şi mai ales împotriva voinţei naţionaliştilor irlandezi. Sprijinul pentru independenţă şi pentru reunificarea cu Republica Irlanda este în creştere.

La Londra, premierul Theresa May a promis să respecte acordul de pace şi să evite o frontieră dură cu Irlanda. Dar nici ea şi nici altcineva încă nu a explicat cum să nu controlezi o frontieră care separă o ţară din Uniunea Europeană de una din afara ei. Planul dnei May pe tema Brexit-ului lasă deschisă cel puţin posibilitatea existenţei unui control vamal de-a lungul frontierei or, fără un plan bine stabilit, o frontieră dură va fi cu siguranţă necesară.

Dl O’Rawe crede că guvernul britanic, preocupat de disensiunile politice de la Westminster, nu s-a mai gândit la ce-ar însemna Brexit-ul prin prisma violentelor reacţii ale republicanilor. „În prezent, ei asistă la o campanie disidentă slabă şi îşi spun că n-au de ce să fie îngrijoraţi. Dar sunt nişte aiuriţi”.

În ianuarie, la câţiva metri de locul unde m-am întâlnit cu acel localnic furios, în centrul din Derry a explodat o maşină-capcană. Din fericire, nimeni nu a fost rănit, dar toată insula a devenit agitată. Poliţia a dat vina pe un grup autointitulat Noua IRA.

Deşi IRA e doar o fracţiune din ce a fost ea pe vremuri, unii o suspectează că abia aşteaptă să vadă frontiera dură şi ciocnirile care o vor însoţi. Martin McAllister, fost membru al IRA, pe care l-am întâlnit în South Armagh, spune că şi el a părăsit organizaţia în anii ’70, când a observat că ea s-a transformat într-o grupare teroristă criminală, Acum câţiva ani, când a început să povestească despre IRA şi despre stilul ei gangsteresc, el a fost urmărit şi bătut.

Plimbându-mă cu maşina prin locul de baştină, dl McAllister îmi arăta impresionantul număr de cisterne şi camioane-cisternă – un semn care, în opinia lui, dovedeşte că reţeaua traficanţilor de benzină există încă şi activează şi după încheierea vechilor necazuri.

Dacă le dai crezare domnilor McAllister şi O’Rawe, o frontieră dură de-a lungul insulei ar arăta efectiv ca un gard de sârmă ghimpată. Gangsterilor le va plăcea asta la nebunie. Şi, până la urmă, s-ar putea ca o nouă generaţie de luptători să intre în conflict de interese cu „naşii” deveniţi şi ei luptători pentru libertate.

O întreagă generaţie de europeni a crescut văzând în Marea Britanie o naţiune care reuşeşte să-şi depăşească orice diferende interne – o dovadă că cooperarea a fost eficientă şi că frontierele pot fi lăsate pe seama trecutului. Acum însă, Marea Britanie nu întoarce spatele doar Europei, ci întoarce spatele şi uneia dintre cele mai mari realizări ale ideii europene. Ramificaţiile acestei decizii vor trece cu mult dincolo de Derry şi de South Arnagh.

Articol publicat în The New York Times de Jochen Bittner, analist politic al ziarului german „Die Zeit”

Traducerea: Alexandru Danga / Rador

Foto: Pexels.com