Butonul nuclear cu husă Gucci

Mulți analiști vorbesc despre „noul Război rece” Rusia-Occident. E desigur important să știm dacă e o ipoteză sau o stare de fapt, la care trebuie să ne adaptăm. Ce-i drept, relația dintre Moscova și Occident nu mai e demult în luna de miere de la începutul anilor 2000, când G7 devenea G8, iar Consiliile NATO-Rusia și UE-Rusia se țineau regulat. De atunci și până azi, zodia acestei antante s-a degradat continuu. Rusia a scos din rastel revizionismul și s-a ales cu sancțiuni economico-financiare care îi stânjenesc nu doar oligarhia, ci și bugetul public. Tonul e acru. Dl Lavrov, specialist în contraste dramatice, a încremenit într-o postură acuzator-victimizantă, care face spectacolul mai curând mononton. Și omologii săi din capitalele occidentale discută tema ”Rusia” cu fălcile încleștate, mai ales după ce au citit ultimele tweeturi lansate belicos de către președintele Donald Trump.

În august 2008, Rusia a oprit Georgia din drumul ei pro-NATO: în același an, Polonia și Suedia au inițiat Parteneriatul Estic, pentru a menține la o temperatură europeană cordonul sanitar al Federației Ruse. Ceva mai târziu, Rusia a anexat Crimeea (ridiculizând suveranitatea Ucrainei) și a pătruns în Donbass, destabilizând punitiv un mare vecin care cochetase prea mult cu UE. Cazul avionului de pasageri MH17 doborât în estul Ucrainei, aerul de boicot care amenință campionatul mondial de fotbal Russia 2018, reacția în lanț produsă de atacul contra lui Skripal și a fiicei sale – iată inventarul ideilor/temelor pe care adepții tezei unui ”nou război rece” îl vor scoate oricând la bătaie pentru a-și dovedi teza.

De ce cred că nu asistăm la un nou război rece între Rusia și Occident? Mai întâi, pentru că istoria nu se repetă. Rusia lui Putin nu e URSS lui Andropov sau Brejnev. Azi nu mai există bătălii existențiale, ci numai efecte retorice într-o lume de știri false. Lumea nu se mai bate pentru a afla cine are dreptate în confruntarea dintre capitalismul liberal și economia socialistă planificată. Rusia are o serie de clienți (CSI) pe care îi stipendiază și protejează militar, însă nu-și mai exportă ”revoluția” în America Latină, Africa sau Asia-Pacific. Doctrina lui Putin – panslavism, imperiu pravoslavnic, naționalism mesianic – poate fi aplicată cel mult acasă și în Balcani: cine ar cumpăra așa ceva dincolo de Belgrad? URSS se credea avangarda umanității. SUA era puterea retrogradă, reacționară. Acum e clar că Rusia s-a occidentalizat iarăși, ca pe vremea lui Petru cel Mare. Dincolo de baletul ideologic al lui Putin, respectul contractelor, rațiunea contabilă și dominația procedurilor sunt condițiile fără de care companiile rusești nu ar avea o viață internațională.

Mai există un motiv pentru care Cold War 2.0. mi se pare o temă forțată: URSS dorea să opună capitalismului o lume de produse comuniste. Chit că mai totul era rodul spionajului industrial (și al voinței Occidentului de a transfera tehnologii puțin înainte de expirare), economia sovietică (sau cea românească, sub Ceaușescu) miza pe autarhie: dacă lumea capitalistă s-ar fi prăbușit în iad, URSS ar fi putut produce orice, de la autoturisme, până la reactoare nucleare. Nu mai e așa: economia Rusiei s-a comprimat, și-a ratat diversificarea și e legată exclusiv de hidrocarburi. Nu poți câștiga războiul când depinzi integral de piețele ”dușmanilor”. Îți poți imagina – fără să exagerezi prea mult – că până și butonul nuclear are, mai nou, în Rusia, o husă Gucci…

Paradoxul e că, pe măsură ce Rusia se reoccidentalizează la nivelul civilizației (adică al vieții materiale), ea devine tot mai asertivă pe piața narațiunilor geopolitice. Aici, Putin rămâne un jucător redutabil. El a înțeles că excesul de liberalism și de PC va face ca orice reacție conservatoare din Vest să fie pusă în conexiune cu brandul Rusiei (autoproclamată drept bastion al valorilor conservatoare). Așadar: fie că Rusia a investit sau nu, orice succes conservator implică Moscova. E o formă perversă de vampirizare și monopolizare a ideilor conservatoare. După mine, sarcina de moment a elitei intelectuale din lumea euro-americană este scoaterea gândirii conservatoare de sub monopolul simbolic putinist. Prin coriferii săi intelectuali, de la Burke până la Paul Johnson sau Roger Scruton, conservatorismul e intim legat de civilizația libertății, a moderației și a realismului, adică de Occidentul iudeo-creștin. Pe termen mediu, dacă a fi conservator va fi echivalat cu aprobarea regimului Putin, atunci Putin chiar va reuși să distrugă unitatea plurală a Occidentului și va câștiga un teren nemeritat.

Un ultim aspect merită scos în evidență, prin prisma masivei expulzări coordonate de diplomați ruși, în cazul Skripal: ipoteza că suntem într-un nou Război rece reunifică politic și moral un Occident care, după alegerea lui D. Trump și Brexit, părea deja incapabil să mai vorbească pe o singură voce. Aici intrăm în logica profeției autorealizate. Putem face două greșeli când vine vorba despre Rusia. Să o subestimăm (crezând că s-a schimbat suficient) și să o supraestimăm (presupunând că nu s-a schimbat deloc). Ce-ar fi să le evităm pe ambele?