Căderea lui Bashar al-Assad în Siria este și un nou episod al conflictului multisecular între musulmanii șiiți și cei sunniți

Clanul Assad care a condus cu brutalitate Siria în ultimii 54 de ani va fi regretat de foarte puțini atât în propria țară, cât și peste hotare, cu excepția aliaților săi, Iran, Irak și Hezbollah din Liban.

Dar ce aveau în comun Assad și aliații săi? În definitiv, Assad era laic și nu a făcut niciodată paradă de religia sa musulmană. Răspunsul este în apartenența sa la secta Alawi, care face parte din ramura șiită a islamului, căreia îi aparțin și aliații săi.

Frontierele actuale ale Siriei sunt, ca de fapt ale întregului Orient Apropiat și Mijlociu, o moștenire a înțelegerii secrete dintre Marea Britanie și Franța din 1916, în timpul Primului Război Mondial, care poartă numele diplomaților din cele două țări care l-au negociat, Mark Sykes și Francois Georges Picot.

Populația Siriei este majoritar sunnită, aproximativ 70%, în timp ce alawiții, din care face parte și clanul Assad, reprezintă maximum 15%. Deși Hafez al-Assad, tatăl lui Bahar și cel care a preluat puterea printr-o lovitură de stat în 1970, era parte a mișcării Ba’ath, socialist-pan arabiste care guverna Siria din 1963, cu timpul, mai ales după sfârșitul Războiului Rece în 1989 – 1990, regimul de la Damasc s-a apropiat tot mai mult de Iran, principala putere șiită a islamului mondial.

Sunniții din Siria nu au uitat niciodată persecuțiile la care au fost supuși, mai ales masacrul de la Hama din 1982 când trupele conduse de Rifaat al-Assad, fratele lui Hafez și unchiul lui Bashar, au masacrat între 10.000 și 40.000 de oameni, sub pretextul reprimării unei rebeliuni (reale) a Frăției Musulmane, organizație sunnită fundamentalistă, a cărei ideologie a inspirat grupări ca Al-Qaeda, Statul Islamic și Hayat Tahrir al-Sham (HTS), care a lansat operațiunea fulgerătoare din 27 noiembrie care a dus la prăbușirea regimului Assad în numai 12 zile.

Dar care este diferența dintre cele două mari ramuri ale islamului, sunniții și șiiții. Aceasta a apărut chiar la moartea fondatorului religiei, profetul Mahomed, în anul 632 d Hr. Atunci, succesorul său, calif (lider religios și politic) a fost desemnat un prieten apropiat al său Abu Bakr, dar care nu făcea parte din familia sa. Numirea sa a provocat nemulțumirea unei minorități a credincioșilor, care ar fi dorit locul de lider să fie luat de Ali, vărul și ginerele lui Mahomed. Șiiții doreau un lider provenit din familia Profetului, sunniții doreau un lider ales de toți credincioșii.

Abu Bakr a murit în 634, fiind urmat Umar (634 – 644) și Uthman (644 – 656), ambii uciși în conflictul dintre cele două ramuri care căpăta amploare. Ali a devenit al patrulea calif în 656, dar și el a fost ucis în 661 Kufa, actualmente în Irak. Fiul său, Hussein, a fost și el ucis în bătălia de la Karbala din 680, fiind considerat ca și tatăl său un martir de către șiiți.. Acela a fost momentul care a consacrat definitiv ruptura dintre cele două mari ramuri ale Islamului.

Șiiții își numeau liderii imami, Ali fiind primul, iar Hussein al treilea. Ei comemorează moartea lui Hussein în fiecare an printr-un ritual public de autoflagelare și doliu cunoscut sub numele de Ashoura.

Importanța imamilor este una dintre diferențele fundamentale care separă cele două ramuri ale islamului. Imamii au căpătat o semnificație spirituală de care nu se bucură niciun cleric din islamul sunnit.

„Unii dintre sunniți cred că unii dintre șiiți atribuie de fapt calități aproape divine imamilor, iar acesta este un mare păcat”, potrivit istoricului Gregory Gause, ”pentru că asociază ființe umane cu divinitatea. Și dacă există un lucru central în învățătura islamică, acesta este unicitatea lui Dumnezeu.”

Această diferență este deosebit de puternică atunci când vine vorba de povestea celui de-al 12-lea Imam, cunoscut sub numele de Imamul ascuns.

„În secolul al X-lea”, scrie Vali Nasr, autorul cărții Renașterea șiită ”cel de-al 12-lea imam șiit a intrat în ocultare. Șiiții cred că Dumnezeu l-a luat în ascuns și că se va întoarce la sfârșitul veacurilor. El este cunoscut drept Mahdi sau Mesia. Deci, în multe feluri, șiiții, la fel ca evreii sau creștinii, așteaptă venirea lui Mesia.”

Cei care cred în Imamul ascuns sunt cunoscuți drept șiiți Twelver – Al Doisprezecelea. Ei sunt majoritatea șiiților din lumea de astăzi.

„Șiismul Twelver este în sine un fel de credință mesianică”, spune istoricul Daniel Brumberg de la Universitatea Georgetown. Se bazează „pe credința că întregul cuvânt și înțeles al Coranului și al mesajului profetului Mahomed se va manifesta, sau va fi real și corect, doar la întoarcerea celui de-al 12-lea Imam, această figură mesianică”. Sunniții, care se consideră gardianul unui islam pur, strict monoteist, nu admit aceste interpretări care intră oarecum pe teritoriul creștinismului sau al iudaismului, religiile din care s-a inspirat Profetul Mahomet pentru a înființa islamul.

Islamul șiit, care reprezintă doar 15 – 20% din numărul musulmanilor pe plan global, a cunoscut un puternic reviriment în secolul XX, mai precis în 1979 când Ayatollahul Khomeini a preluat puterea în Iran, instaurând un regim teocratic care a încercat să exporte revoluția islamică în Orientul Apropiat și Mijlociu.

Finanțarea de către Iran a mișcării șiite Hezbollah din Liban a transformat aceasta în cea mai puternică organizație politico-militară din această țară. Răsturnarea regimului Saddam Hussein în Irak de către intervenția militară condusă de americani în 2003 a permis preluarea puterii acolo de către șiiți, majoritari în țară, dar persecutați de sunniți încă de la crearea de către britanici a statului în 1921, o situație inversă celei din Siria.

Șiiții mai sunt majoritari în două țări, Azerbaidjan (cu conducători seculari) și Bahrain (monarhie sunnită). Principala putere a islamului sunnit, Arabia Saudită, care exportă și ea fundamentalismul islamic pe calea predicatorilor în toată lumea, este într-o competiție deschisă cu Iranul pentru conducerea musulmanilor.

Grupările extremiste și teroriste sunnite, printre care al-Qaeda și Statul Islamic, îi consideră pe șiiți apostați, organizând adesea atentate teroriste și masacre, cele mai recente în noiembrie 2024 în Pakistan, unde șiiții minoritari sunt ținta violenței sunnite de peste 35 de ani. Irakul este și scena înfruntării sectare între cele două comunități, iar în Siria numeroși alawiți au încercat să se refugieze în Libanul vecin de teama răzbunărilor sunnite, deși Abu Mohammed al-Jawlani, liderul HTS, a declarat la Damasc după fuga lui Assad, că nimeni din Siria nu va face obiectul răzbunării, indiferent de secta căreia îi aparține.

Diferențele dintre islamul sunnit și cel șiit sunt predominant de natură politică, izvorâte dintr-o luptă pentru putere începută acum 1362 de ani, care continuă și astăzi. Episodul sirian este, în ultimă instanță, cel mai recent din cadrul acestui conflict politico-religios.