”Câinele de pază nu iese din cușcă”. Analiză EUObserver despre comportamentul Comisiei Europene: Când vine vorba de violările grave ale statului de drept din Polonia, Ungaria și România, Comisia e extrem de reticentă să-și folosească puterile

Analiză a publicației europene EUObserver, preluată de Rador:

Inevitabil, presa și grupurile de reflecție produc în ianuarie listele obligatorii: la ce să ne așteptăm în 2022? Ce ocazii am putea avea? Ce pericole ne-ar putea pândi? Pentru Europa, în fruntea listei de anul acesta sunt amenințările externe. Și cu greu ar putea fi surprinzător, date fiind tensiunile geopolitice tot mai mari. Dar există și pe plan intern un pericol substanțial: Comisia Europeană (CE) e tot mai puțin înclinată să disciplineze statele membre atunci când ele violează legislația UE.

În calitate de gardian al tratatelor UE, CE e obligată să acționeze pentru a determina toate statele membre, mari și mici deopotrivă, să se conformeze regulilor europene pe care tot ele le-au adoptat. În calitatea ei de câine de pază independent, CE poate lansa proceduri de infringement și poate trimite statele la Curtea Europeană de Justiție în caz că nu se conformează.

Însă acum se întâmplă mult prea des ca acest câine de pază să latre doar un pic, după care revine în cușcă. După 2004 numărul procedurilor de infringement inițiate s-a „prăbușit la niveluri scăzute nemaivăzute de la începutul anilor ’80”, scriu într-un raport recent publicat, „Where Have the Guardians Gone?” [„Unde au dispărut gardienii?”], Daniel Kelemen de la State University of New Jersey și Tommaso Pavone de la University of Arizona.

În consecință, statele membre devin într-o măsură tot mai mare propriul lor arbitru. Și niciodată n-au fost prea dornice să se pedepsească unele pe altele. Iar acum, pentru a scăpa nepedepsite pentru propriile violări, le permit tot mai mult altora să procedeze la fel.

Din nefericire, atunci când încep astfel de târguieli puterea devine un factor, astfel că țările mari au o mână mai bună decât cele mici. Iar acest lucru este periculos: una dintre funcțiile esențiale ale integrării europene, după două războaie mondiale, a fost și încă mai este să țină la respect țările mari astfel încât să nu le mai subjuge și să nu le mai calce vreodată în picioare pe cele mici.

Există din abundență exemple recente privind reticența în creștere a CE de a lansa proceduri de infringement. A refuzat să acționeze contra Comisiei Irlandeze de Protecție a Datelor, care nu a respectat drepturile UE privind intimitatea.

Dieselgate-ul Germaniei a fost măturat de CE sub preș. Tot CE le permite statelor membre să violeze regulile Schengen și să expulzeze ilegal emigranți și refugiați.

Iar când vine vorba de violările grave ale statului de drept din Polonia, Ungaria, România și alte părți, e extrem de reticentă să-și folosească puterile.

La un Consiliu European de la Bruxelles din octombrie, Germania, Franța și Italia au convenit că chestiunea statului de drept e de natură politică, iar „chestiunile politice nu pot fi întotdeauna soluționate în instanță”. Dacă agest gest a stabilit tendința pentru 2022, vom vedea chiar și mai mult dialog și negociere decât anul trecut.

De ce a început CE să se abțină de la aplicarea agresivă a legii începând de la mijlocul anilor 2000? Kelemen și Pavone vin cu o explicație interesantă: CE se teme că „acest lucru ar periclita sprijinul interguvernamental pentru politicile propuse de ea”.

Prin adoptarea dialogului cu guvernele în detrimentul aplicării robuste a legii, CE și-a sacrificat rolul de gardian al tratatelor cu scopul de a-și proteja celălalt rol, anume cel de motor al integrării.

Așadar, cauza acestei noi politici de „toleranță” nu a fost într-atât presiunea directă a guvernelor asupra CE cât a fost o decizie deliberată a însăși CE de a fi mai tolerantă și mai abordabilă. Raportul conține interviuri consistente dar anonime cu oficiali ai CE, europarlamentari și alți inițiați care oferă detalii în privința originii acestei politici de toleranță.

A început cu Barroso

Totul a început sub președintele CE José Manuel Barroso. La preluarea funcției în 2004, decizia de lansare a unei proceduri de infringement împotriva unui stat era aproape integral una de natură tehnică.

Adesea procedurile erau inițiate de la niveluri inferioare ale CE, fără ca măcar Barroso să știe de ele. Și statele erau adesea luate prin surprindere de astfel de proceduri. Din moment ce nu exista un „sistem”, cu greu le-ar fi putut ele anticipa.

La Consiliile Europene se întâmpla ca unii șefi de stat ori de guvern, jenați de o nouă procedură de infringement deschisă împotriva țării lor, să-l ia la rost pe Barroso. Și de nenumărate ori președintele CE s-a aflat în situația de a nu ști ce să spună, întrucât habar nu avea despre ce vorbeau ei.

În 2005 francezii și olandezii au respins prin referendum Constituția Europeană. Fapt care l-a îngrijorat peste măsură pe Barroso: nu cumva se întorc unele state fondatoare contra integrării europene și contra rolului CE de a stabili programul? Și, în calitate de fost premier, el voia să liniștească guvernele, nu să le întărâte.

Barroso a înființat un sistem și o bază de date prin care a simplificat și a centralizat procesul decizional intern privind procedurile de infringement. Lucru care i-a permis atât lui cât și statelor membre să supravegheze asemenea proceduri.

Drept urmare, s-a întâmplat frecvent ca Barroso să le taie elanul birocraților – porecliți la acea vreme „ayatolahi” – care se ocupau de procedurile de infringement, sperând că o abordare mai relaxată în privința aplicării legii îi va aduce aplauze din partea capitalelor naționale.

De atunci unele proceduri nici n-au mai fost inițiate, întrucât statele au putut sesiza dintr-o etapă timpurie că violează regulile și și-au corectat comportamentul în timp util. Unele cazuri sunt soluționate acum prin arbitraj, o procedură care anterior nu era posibilă. Însă altele a fost abandonate pe tăcute sub Barroso, inclusiv două împotriva Germaniei – una privea „acțiunile de aur” de la Volkswagen, cealaltă o schemă de garanție pentru sticle care-l deranja foarte tare pe cancelarul de la acea dată, Gerhard Schröder.

În acest fel, căutând să evite conflictul cu guvernele, Barroso a încercat să contracareze reproșul des vehiculat cum că CE nu e aleasă democratic și, în consecință, e ilegitimă.

Succesorii lui, Jean-Claude Juncker și Ursula Von der Leyen, au continuat într-o măsură mai mică sau mai mare această strategie În vremuri de criză, atunci când șefii de guverne iau la nivel european decizii dificile care vor afecta profund politica națională și pe care vor trebui prin urmare să le justifice la ei în țară, e de înțeles că CE e reticentă să pedepsească statele membre fără a fi neapărat nevoie și fără multă chibzuință.

Dacă statele membre și cetățenii nu au un cuvânt de spus, UE nu va ajunge prea departe. Totuși, oricât va fi câștigat CE în materie de legitimitate democratică, tot atât a și pierdut din autoritatea ei de gardian al tratatelor. Parlamentul European a deferit-o recent justiției pentru neglijență: CE nu a suspendat transferul fondurilor către țările membre care violează statul de drept.

Gestul ar trebui interpretat drept o salvă de avertisment: UE nu ar trebui să devină o organizație interguvernamentală în care fiecare face ce vrea, și cu atât mai puțin în privința unor chestiuni fundamentale precum domnia legii și drepturile elementare.

În lipsa unui gardian independent al tratatelor Europa își va pierde busola morală.

Traducere Rador: Andrei Suba / sursa foto: Consiliul European