Cât de fezabilă este o armată europeană și de ce se bucură Rusia? Principalele consecințe ale unui proiect comun de apărare comunitară

Ideea unei armate europene a început să fie invocată de anul trecut de președintele francez Emmanuel Macron și de cancelarul german Angela Merkel în intervențiile lor publice. Recent, Macron a spus că „Trebuie să ne apărăm [UE – nota redacției] de China, Rusia și chiar de Statele Unite”. Președintele american Donal Trump a răspuns într-o postare pe Twitter, calificând declarația președintelui francez drept „foarte insultătoare”, adăugând că „mai întâi, poate că Europa ar trebui să-și plătească corect cotizația către NATO, pe care Statele Unite o subsidiază mult”.

Declarația președintelui Macron se referă la un proiect inițiat în 2017, numit Structura Permanentă de Cooperare (PESCO). Aceasta adună 25 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. După cum arată Martin Quencez într-o analiză publicată pe GMF, Franța și Germania nu s-au pus încă de acord cu privire la cum ar trebui să arate apărarea comună europeană. În timp ce Franța și-ar dori un grup mic de state, cu capabilități militare de elită, Germania ar vrea o structură de cooperare mai inclusivă, din care să facă parte toate statele membre, indiferent de capabilitățile lor militare. Argumentul invocat de Germania este acela că o Europă divizată în funcție de forțele armate de care dispune fiecare stat ar fi, în fapt, o Europă și mai divizată politic. Important este, continuă Germania, ca statele Europei să aibă un obiectiv comun.

Proiectul unei armate europene a fost criticat indirect zilele trecute de Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, la  Forumul NATO-Industrie la Berlin, care a declarat că salută „eforturile întărite ale Uniunii Europene în materie de apărare (…)”, dar nu și „faptul că UE începe să dezvolte structuri duble.” (Sursa)

În ultimii doi ani, relațiile dintre Uniunea Europeană și Statele Unite s-au degradat tot mai mult. Politica externă dusă de președintele Donald Trump sub deviza „America First” i-a îngrijorat pe liderii europeni, care au reacționat în consecință. De-a lungul istoriei sale, Statele Unite a oscilat între asumarea unui rol de „jandarm internațional” și izolaționism. După aproape jumătate de secol de intervenționism, din 2016 politica externă americană s-a întors la 180 de grade. Președintele Donald Trump a trecut de la intervenționism la izolaționism. În acest caz, președintele Trump a cerut, destul de agresiv, liderilor europeni să plătească cotizațiile către NATO. În 2017, contribuțiile la bugetul NATO arătau astfel: SUA contribuia cu 71,7%, Marea Britanie cu 5,8%, Franța și Germania fiecare cu 4,8%, Italia cu 2,4%, Canada cu 2,2%, Spania cu 1,3%, iar celelalte state împreună contribuiau cu 7,1%, se arată într-o statistică consultată pe CNBC.  Foarte puține state europene – printre care Grecia, Marea Britanie, Estonia, România și Polonia – își respectă angajamentul de a aloca minimum 2% din PIB-ul național către NATO.

În această situație nouă, creată de victoria lui Donald Trump la alegerile prezidențiale din 2016, liderii europeni au două opțiuni: să contribuie cu 2% din PIB la NATO, astfel încât să colaboreze de la egal la egal cu americanii, sau să ignore presiunile președintelui american și să se organizeze într-o structură militară separată de NATO. A doua variantă pare a fi preferată de liderii europeni.

Dincolo de avea doar o semnificație militară, noua structură de apărare europeană are și consecințe politice. Divizarea politică a Occidentului, declanșată de neînțelegerile în materie de securitate comună, are un singur beneficiar: Rusia. După al doilea război mondial, Statele Unite și Europa au acționat unitar, îndreptându-și eforturile în direcția apărării și promovării în lume a valorilor liberal-democratice. Colaborarea politică a Americii și Europei a fost favorizată de alianța militară și interconectarea economică. Acum, problemele care amenință alianța militară a celor două blocuri politice par să amenințe însăși colaborarea lor politică.

Viziunea din interiorul NATO este, de asemenea, relevantă. Există un consens conform căruia NATO și UE trebuie să colaboreze cât mai strâns când vine vorba de apărare. Orice competiție între NATO și UE este din start greșită. Aceasta ar duce la necesitatea de a dubla resursele (economice și militare) și a le administra într-un mod cu totul ineficient, se arată într-o analiză publicată de Carnegie Europe.

Un Occident fragmentat va fi în dezavantajul tuturor părților implicate. Iar direcția pe care liderii Franței și Germaniei au ales-o prin construirea unei armate comune europene va servi principalilor competitori ai Occidentului: Rusia și China, potrivit analiștilor citați. Divizarea politică pe care desprinderea Europei de NATO o va genera va avea și consecințe economice. Investițiile chineze în Europa sunt deja în creștere, așa cum se arată într-un articol din The Economist și altul din CNBC.

Pe lângă consecințele politice internaționale, printre care fragmentarea Occidentului, Europa va trebui să gestioneze și problemele interne pe care un proiect de acest tip le aduce: diferența de opinii dintre Franța și Germania cu privire la cum trebuie să arate armata europeană, determinarea celorlalte state europene să contribuie pe termen lung la acest proces comun sau organizarea propriu-zisă a armatei.

Foto: Avioanele aliaților NATO la baza greacă Andravida (Sursa: NATO)