Cât de mult ne-au lipsit

A fost cel mai teribil an, un an cumplit, trăit cumva în gol, degeaba, fără sens.

A fost anul în care, cu toții, la scară planetară, ne-am ascuns în case de frica bolii. Anul în care un virus, un simplu virus, un coronavirus, ne-a dat peste cap lumea frumoasă și vie pe care o știam. Am descoperit, în schimb, fețele urâte ale singurătății, am văzut umbrele morții alergând în jur.

Cât de mult ne-au lipsit părinții și bunicii noștri, câte griji ne-au măcinat cu gândul unii la alții. Cât de mult ne-au lipsit copiii plecați departe, iubiții sau iubitele cu care nu ne-am mai întâlnit decât în visele noastre, despărțiți de un ocean de tristețe.

Cât de multe drame s-au petrecut alături de noi, neștiute, în familii sau cupluri strivite de disperare când și-au văzut afacerea ruinată. Alții au rămas fără slujbă și fără resurse. Cum și-au imaginat toți acești oameni loviți de soartă ziua de mâine?

Câte femei abuzate, copii bătuți de brute care își spun tată, câtă violență și sălbăticie s-au revărsat la doi pași de noi într-o liniște sinistră.

Orașele goale și străzile pustii au ascuns între pereții lor drame sfâșietoare, povești dureroase despre sărăcie și speranțe pierdute. Mulți nici măcar nu ne putem imagina că există, dar iadul și răsuflarea morții au fost mai aproape de noi decât oricând.

Câți dintre voi nu v-ați luptat din greu cu depresia, câți n-ați fost tentați de abandon? Cum ați învins zilele monotone, egale, ucigătoare, la ce trucuri ați apelat să vă găsiți echilibrul? Cine n-a simțit, oare, că zilele s-au transformat în bolovani care trebuie urcați, degeaba, în vârful muntelui?

Cât de mult le-a lipsit copiilor joaca, profesorilor școala, adolescenților tumultul, tinerilor viața, credincioșilor biserica și comuniunea. Cât de singuri au plecat unii dintre noi, plimbați între două spitale mizere, și cât de mult ne vor lipsi din cauză că nu i-am putut însoți pe ultimul lor drum.

Cât de mult ne-au lipsit multe altele din viața noastră de dinainte: colegii de birou, verva și inteligența lor, până și certurile cu ei. Cât de mult s-a decolorat brusc viața fără serile în oraș cu prietenii și tihna unui restaurant bun, la un pahar cu vin roșu.

Cât de stranii au devenit întâlnirile profesionale, fără strângeri de mână, bătăi pe umăr, cu zâmbetul de la revedere pierdut sub mască. Atingerile simple, care stabilesc o minimă legătură emoțională între noi, au dispărut aproape complet. Cât de nefiresc vorbim între noi fără ele.

Cât de fade par zilele fără parfumul călătoriilor. Cât de mult ne-au lipsit aromele de cafea și de ceai din avion, vocea pilotului anunțând decolarea și aterizarea, amabilitatea stewardeselor, vânzoleala din aeroporturi.

Am trece munții pe jos pentru un city break, pentru un mic dejun la bufetul hotelului alături de alți turiști gălăgioși și veseli. Am plăti oricât pentru micile plimbări prin orașe neumblate, să le admirăm frumusețea, culorile, măreția și diversitatea.

Cât de mult ne-a lipsit o zi obișnuită, fără frica de celălalt și de coșmarul îmbolnăvirii. Cât de dor ni s-a făcut tuturor de viața noastră de dinainte, de normalitate, de festivaluri și concerte în aer liber. Am străbătut împreună un deșert al singurătății, dar mai avem puțin până când vom ieși din întunericul ultimului an.

Mai avem de făcut câțiva pași. Oricât de prozaic le-ar putea suna unora, doar vaccinul ne poate aduce înapoi tot ceea ce ne-a lipsit atât de mult în ultimul an. Altă soluție nu există, iar orice relaxare prematură ne va costa mult. Avem o șansă bună. Dacă o ratăm, ne vom face mult rău unii altora.

Avem însă toate motivele să privim cu speranță la anul care vine și să ne facem planuri mari.

Un an de sigurătate va lăsa urme adânci în viețile tuturor, ne va fi schimbat felul în care pășim prin lume. Dar poate vom prețui mai mult tot ce ne-a lipsit în acest an cumplit, atunci când ne vom întoarce la viețile noastre obișnuite și le vom da, din nou, un sens.