Ce au spus în 30 de ani președinții României după 1989 despre 23 august 1944

Modul în care cei patru șefi ai statului român după 1989 au apreciat actul de la 23 august 1944 este o hârtie de turnesol asupra politicii, ideologiei, mentalităților și acțiunilor acestora, dar și – după caz – a felului disimulant sau onest în care au privit relația cu aliații euro-atlantici și cu istoria recentă.

Așadar, o micro-analiză asupra oportunismului, aducerii unor conflicte politice în arena istoriei, a falsificării trecutului, a revizionismului, dar și, în același timp, pentru unii dintre ei, a decenței și a spiritului democratic și european.

Aproape obsesiv, mesajele acestora au inclus sau au făcut trimitere la dezbaterea privind reprezentările recente asupra trecutului, și în anii 90 asupra titratului eveniment.

Acestea au avut şi un înțeles mai amplu din prisma ultimei dictaturi, care a schimbat complet națiunea într-o jumătate de secol. Revenirea la democrație a reprezentat o bătălie memorială și statală pentru un monopol care ar fi putut să statueze deținătorul unei eventuale formule miraculoase, a unei „dovezi istorice” pentru a aduce lucrurile pe un făgaș normal.

Declarațiile convulsive și revizioniste nu au încetat nici după ce România a aderat la NATO și UE, iar narațiunea dominantă a mainstream-ului politic autohton și european a recunoscut, finalmente, rolul determinant al Regelui în actul de la 23 august 1944 și, pe acesta din urmă, ca fiind un eveniment remarcabil prin care România a putut să-și aducă contribuția la înfrângerea Germaniei naziste și la salvarea continentului european.

Miza discursivă a fost uneori reintegrarea ţării în Europa, pe care o consfințise actul de la 23 august, cum sugerau subtil susținătorii regelui – prin desprinderea de alianţa cu Germania nazistă –, dar pe care, din nefericire, anii comunizării României au anulat-o. În antiteză, perdantul acestei bătălii putea fi substituit drept un continuator al operei de distrugere şi izolare a țării.

În multe ocazii, în primul deceniu postdecembrist, confruntarea memorială a escaladat și a inclus sau înlocuit dezbătarea în sine. Astfel, disputa asupra restaurației a fost cheia conflictelor privind prezența lui Mihai I în România până în 1997. Recunoașterea Regelui drept „erou” ar fi atras după sine reconsiderarea rolului jucat de regalitate în istoria țării și poate – apreciau unii – reevaluarea națională a alternativei monarhice.

Ion Iliescu

Primul președinte al României a fost, de departe, beneficiarul direct dar și actor implicat a detractărilor rolului Regelui de la 23 august 1944. Iliescu a folosit, în primele sale două mandate la Cotroceni, întreaga pleiadă de teorii revizioniste și atribute utilizate de propaganda și istoriografia comunistă.

Rod al formației și al carierei de lider comunist, dar având între consilieri și istorici vârfuri de lance a istoriografiei și propagandei fostului regim, Iliescu declara în 1994 că regele Mihai nu poate revendica recăpătarea prerogativelor sale monarhice deoarece „a pactizat atât cu Hitler, cât şi cu Stalin”, trimitere directă la perioada 1940-1947 și mai ales la 23 august 1944.

În același an, în plină campanie națională a puterii și a extremiștilor de reabilitare a lui Antonescu și de calomniere a Regelui, Iliescu lansa cel mai virulent atac împotriva fostului Suveran și a partidelor istorice, continuând opera comuniștilor de ocultare a adevărului istoric despre făuritorii lui 23 august.

Liderii Națiunilor Unite participante la cel de-al doilea an aniversaseră în iunie debarcarea din Normandia – hotărâtorul sprijin aliat printr-o operațiune unică în istoria militară ca amploare și desfășurare – dar România a refuzat atunci celebrarea acestui act. Pe acest fond, Ion Iliescu susține un discurs la Cercul Național Militar, în cadrul unui simpozion organizat de Academia Română și Ministerul Apărării Naționale.

Iliescu plasa semnificația titratului eveniment pe umerii unei spontane acțiuni populare: „imens act de voință națională, a unei dificile, dar absolut necesare reafirmări a dreptului inalienabil al poporului român de a-și croi soarta conform intereselor și aspirațiilor sale firești”.

De la cea mai înaltă poziție a statului român, Iliescu relua brutal, în mod direct și vituperând acuzațiile îndreptate împotriva partidelor politice și a Casei Regale, culpabilizându-i nu doar pentru faptul că-și arogaseră meritele loviturii de stat, cât mai cu seamă pentru aceștia se făceau răspunzători de situația în care ajunsese România:

• „De-a lungul timpului, în cei 50 de ani care s-au scurs de la momentul 23 August 1944, nu putini au fost cei care s-au străduit să-și însușească toate meritele. Începând cu partidele active atunci pe scena politică românească și până la Casa Regală, nimeni nu și-a mai amintit, nici atunci, nici de-atunci încoace de răspunderile pe care le purtau pentru politica falimentară premergătoare războiului și pentru faptul că România a fost adusă în situația disperată, în care se afla la 23 August 1944”.

Președintele postcomunist lansa totodată acuzații de colaboraționism și complicitate asupra liderilor opoziției politice din anii 40 și a Regelui, ceea ce arăta practic că bătălia asupra ultimilor 50 de ani de istorie era în plină desfășurare.

Iliescu încerca, precum comuniștii, să dea crezare teoriei potrivit cărora răspunderea era aproape generalizată și egală în ducerea țării către un colaps general prin deciziile și evenimentele de la sfârșitul celui de al doilea deceniu interbelic. Negarea unui „vid politic și instituțional” peste perioada guvernării antonesciene limitează practic la o ecuație simplistă și chiar revizionistă de tip cauză-efect plasarea în opoziție a partidelor politice și a Regelui.

Pe lângă faptul că acestora li se impută lipsa de reacție, fostul președinte nu amintește nimic despre suspendarea Constituției de la 1923, eliminarea partidelor politice și a vieții parlamentare:

• „Clasa politică a ţării și cei investiți de Constituție cu exercitarea puterii în stat nu se pot prevala doar de meritele lor în organizarea actului de la 23 August 1944 pentru a face uitate răspunderile directe ce le revin, atât în prăbușirea sistemului constituțional al țării, în 1938, cât și în derularea regimurilor de dictatură care s-au succedat. Chiar și atunci când Antonescu era «Conducătorul» țării, atât partidele politice cât și Regele au fost parte din jocul politic respectiv, iar acțiunile lor în epocă vorbesc mai degrabă despre conivenţă și colaborare, decât despre rezistență sau nesupunere”.

Mesajul lui Ion Iliescu relua și alte teme ale comunismului târziu. Una dintre acestea era aceea că acțiunea lui Mihai I la 23 august 1944 viza de fapt interese politice personale legate de păstrarea Tronului: „(cercurile Palatului – n.n.) au văzut în această acțiune singura cale de supraviețuire a monarhiei”.

Folosirea repetativă a formulei „cercurile Palatului” persistă de fapt prin trimiterea la un grup obscur din jurul monarhului, teorie vehiculată de istoriografia comunistă. În același mesaj, fostul șef al statului transmitea indirect că, de vreme ce inclusiv sovieticii, în frunte cu Ana Pauker, i-au acuzat pe comuniștii autohtoni – în special pe Pătrășcanu – de coalizarea cu partidele „«burghezo-moșierești» și cu Palatul”, atunci alianța din cadrul Blocului Național Democrat era una nefirească, plină de complicități chiar.

La distanță de un deceniu față de acest discurs și la 60 de ani de la titratul act istoric, Iliescu își schimbase opțiunea. România era membră NATO și se pregătea să semneze tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Altă lume, alte vremuri.

Vechiul lider comunist înțelesese, forțat de împrejurări și de oportunitatea politică, că semnificațiile și actorii de la 23 august nu mai pot fi linșați public cu teoriile lansate de istoricii epocii de aur și că evaluarea aceasta coincidea de fapt cu locul României în Europa și în clubul select al celor două alianțe politico-militare.

Într-un discurs4 de la Palatul Cotroceni, la 23 august 2004, cu Regele alături, cel pe care îl calomniase și hăituse blocându-i intrarea în țară, Iliescu vedea acum în 23 august „un act de salvare națională”, cita din proclamația acestuia, evoca rolul partidelor istorice și îi atribuia eroului de atunci un „rol decisiv”: „În înfăptuirea actului de la 23 august, un rol decisiv i-a revenit Majestăţii Sale, Regele Mihai – a cărui prezenţă o salutăm cu gratitudine – sprijinit în acţiunea sa de cele patru partide care la 20 iunie 1944 formaseră Blocul Naţional Democrat şi de conducerea armatei”.

Totodată, Iliescu condamna regimul comunist pentru profanarea semnificațiilor și desfășurării actului, dar și teoria potrivit cărora titratul eveniment a fost debutul și cauza principală a instaurării comunismului: „Cei care văd în actul de demnitate naţională de la 23 august 1944 începutul «comunizării» României interpretează incorect şi abuziv faptele.”

În același mesaj, Iliescu, citând din Iuliu Maniu și amintind de decorarea lui Mihai cu cele mai înalte ordine și decorații de către aliați, făcea o paralelă cu drumul parcurs de România după 1989, îndemnând la „asumarea responsabilităţii în momentele de cumpănă”. El declara totodată că „cei care au avut tăria să ia deciziile şi să-şi asume consecinţele, plătind adesea cu viaţa, vor dăinui în memoria colectivă a naţiunii”.

Emil Constantinescu

Victoria forțelor democratice în 1997 a avut meritul de a schimba radical orientarea geopolitică a țării și, odată cu ea, discursul asupra narațiunii cu privire la 23 august. Emil Constantinescu a fost consecvent în recunoașterea importanței titratului eveniment pentru soarta Europei, a meritelor Regelui și a partidelor istorice.

Constantinescu nu a marcat în chip particular aniversările lui 23 august, dar și-a menținut pe tot parcursul mandatului prezidențial și după, aprecierea față de Mihai I și de actorii politici de atunci. Emil Constantinescu declara la marcarea a șapte decenii de la evenimentul istoric: „Pentru mine, 23 august a reprezentat, într-adevăr, un act important înfăptuit de Regele României, care a scurtat războiul şi care a fost baza recuperării Transilvaniei”.

Traian Băsescu

O uluitoare metamorfoză revizionistă – de la condamnarea comunismului în Parlament și narațiunea despre instaurarea comunismului, până la acuzațiile specifice extremiștilor și ale puterii neo-comuniste – s-a produs la Traian Băsescu. Cel care aparent era un exponent al teoriilor corecte politic și istoric despre perioada 1944-1947 și-a dat ulterior pe față măsura percepțiilor, uzând de falsul istoric într-o cheie revizionistă.

Dacă în 2006 – la finalul unui drum de câteva luni de cercetare în arhive, unii dintre cei mai valoroși istorici români și străini lansau concluziile comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste – Băsescu susținea că una dintre „acţiuni criminale ale regimului comunist fusese „distrugerea partidelor politice şi a continuității constituționale a statului român, prin abdicarea forțată a Regelui Mihai”, trei ani mai târziu, trădarea regelui, legarea sa de vina participării la Holocaust și de colaborarea cu sovieticii deveneau chei prin care fostul președinte reinterpreta semnificațiile și consecințele lui 23 august 1944:

• „Tot continuam sa consideram ca abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de tradare a interesului național al României. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere (…) Vedeți, noi încă nu ne așezam corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toti si pentru istorie, Antonescu ramane responsabil de Holocaust împotriva evreilor si a tiganilor, ducerea lor in Transnistria, nu stiu ce. Nimeni nu spune ca statul roman avea un sef de stat atunci. Asta (maresalul Antonescu, n.red.) era doar prim-ministru atunci. Unora le dam averi, iar pe altii ii consideram criminali de război – seful de stat si prim-ministru. Doar pentru ca unul a fost sluga la rusi si a lasat tara prin abdicare il iertam, de toate păcatele?”.

Aceste declarații au știrbit mare parte din gestul politic de condamnare a comunismului (la care Regele a participat în Parlament) și l-au adus practic pe Traian Băsescu în aceeași galerie, alături de Iliescu, a foștilor șefi de stat care au ultragiat memoria titratului act.

Disimularea lui Traian Băsescu a aruncat practic blamul participării la instaurarea comunismului peste actorii politici democratici din anii 40 și a reluat reinterpretarea lui 23 august 1944 în cheia istoriografiei comunismului târziu și a postcomunismului. Mai mult, spre deosebire de Ion Iliescu, Băsescu nu a retractat niciodată până acum și nu a nuanțat declarațiile despre Rege și perioada 1944-1947.

Klaus Iohannis

Actualul șef al statului a fost cel mai consecvent susținător al mesajului și tezelor istoriografiei occidentale despre Rege și 23 august 1944, fără nicio metamorfoză, subtilitate sau derapaj de limbaj cu privire la titratul eveniment. Încă dinainte de a deveni cel de-al patrulea președinte al României postdecembriste, Iohannis elogia, la 7 decenii de la actul istoric, meritele Regelui, ca „autor” „în mod netăgăduit”.

El mulțumea atunci monarhului în numele Partidului Național Liberal și lega victoria Aliaților în conflagrația mondială de 23 august, calificându-l drept „cel mai important eveniment din istoria noastră recentă”. 23 august 1944 era, totodată pentru Iohannis, „un memorabil act de oportunitate politică” pe care Regele l-a înfăptuit. Klaus Iohannis adăuga atunci: „La nici 23 de ani împliniți până în acea zi teribilă, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, a avut curajul și tăria să acționeze decisiv. Pentru orice tânăr care face parte astăzi din generația imediată, forța uluitoare de care a dat dovadă în acele momente Regele Mihai I este un exemplu de urmat. Pentru tinerii care au urmărit destinul său, Regele Mihai I este cu adevărat un erou, fiind singurul șef de stat în viață al unei țări participante la cel de-al Doilea Război Mondial. Doar cine cunoaște cu adevărat meritele Majestății Sale îi poate aprecia astăzi calitățile. Admirația și recunoștința românilor față de Regele Mihai I reprezintă cea mai frumoasă dovadă a măreției actului regal de acum 70 de ani.”

În repetate ocazii, Iohannis a reluat această versiune a narațiunii despre 23 august, inclusiv la moartea Regelui, gest pe care l-a făcut și Ion Iliescu.

În aceeași notă, președintele Iohannis a transmis astăzi, la cea de-a 75-a aniversare a zilei de 23 august 1944, un mesaj oficial în care adăuga: „(…) actul salvator pe care Regele Mihai I al României, alături de brava Armată română, înconjurat de destoinici oameni politici și iluștri diplomați, l-a făcut acum 75 de ani, când a decis ieșirea României dintr-o alianță extrem de toxică și nefastă, salvând pământul țării și numeroase vieți omenești.

Evenimentul de la 23 august 1944 rămâne un mare act de curaj în istoria noastră recentă. Amintirea sa este o datorie de onoare față de toți cei care au acționat cu bună-credință pentru salvarea statului român și pentru întoarcerea noastră către valorile euroatlantice”.

Nota: Alexandru Muraru este istoric, profesor și cercetător al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și membru în Consiliu de Administrație al Radioului Public propus de PNL