Ce caută Viktor Orban în Transilvania și ce pot învăța românii de la el

Complexul său mesianic, reluarea ideologiei rasiste și argumentele prin care se apropie de propaganda rusă construiesc doar una dintre fețele primului ministru ungar, scrie Sabina Fati, într-un comentariu publicat pe site-ul postului de radio Deutsche Welle.

Cealaltă față este formată din răspunsurile pe care le dă mereu la Tușnad la întrebarea permanentă: Ce trebuie să facă Ungaria pentru a-i fi bine? Pentru a atrage noi investiții, pentru a-și păstra poziția influentă în Europa Centrală, pentru a funcționa ca un magnet pentru ungurii de pretutindeni, pentru a continua să-și extindă forța politică și culturală în spațiul transcarpatic, în ciuda recesiunii care se apropie.

Există, probabil, multă ipocrizie în felul liderului de la Budapesta de a pune problemele, dar, în spatele populismului, Viktor Orban urmărește ceea ce crede el că reprezintă interesul ultim al Ungariei: reconstruirea spațiului cultural în arcul carpatic. Nu este întâmplător că principalele obsesii naționaliste și faliile sale ideologice sunt transmise din mijlocul Transilvaniei, din ceea ce el consideră a fi inima maghiarimii. Viktor Orban și-a creat legenda politică în ultimii 25 de ani trasând noile granițe spirituale ale maghiarilor din mijlocul României.

Forța discursului său nu a avut niciodată o reală contrapondere românească. A fost lăsat să extindă puterea simbolică a Ungariei până la curbura Carpaților, fără ca liderii politici de la București să poată răspundă cu o forță egală. Poate pentru că România a fost mereu sigură de ireversibilitatea istoriei, poate pentru că naționalismul maghiar putea fi folosit în campaniile electorale pentru mobilizarea naționalismului gregar autohton. Liderii români i-au oferit Ungariei o breșă, pe care Viktor Orban a tot extins-o, dincolo de limitele sale simbolice, prin investiții materiale importante, dar mai ales prin acapararea minorității maghiare, care încet, dar sigur s-a desprins de statul român, iar acum gravitează pe orbita Budapestei, cu tot cu întreaga conducere a UDMR.

Refuzându-le cererile culturale, Bucureștiul i-a împins pe maghiarii din Transilvania în brațele Ungariei și, între timp, aceștia au devenit captivi ai propagandei de la Budapesta. Presa de limbă maghiară finanțată de Budapesta, cărțile, liceele și universitățile cu bani din Ungaria au crescut o nouă generație loială mai degrabă statului ungar, decât celui român. Paradoxul cel mai mare vine însă din admirația pe care mulți români o au față de Viktor Orban, un lider anti-european, auto-definit ca iliberal, care a ajuns să forțeze limitele Uniunii Europene de dragul alianței pe care și-a construit-o cu axa autocrată Budapesta-Moscova-Beijing.

Potrivit unui sondaj foarte recent, șase din zece români au o părere pozitivă față de Viktor Orban şi doar 30 la sută au o părere mai degrabă negativă (Institutul Nézőpont, iulie 2022). Practic, premierul ungar e mai bine văzut decât oricare dintre liderii români. Sociologii care au lucrat la cercetare au remarcat că simpatia față de liderul de la Budapesta s-a dublat în ultimul an pe fondul războiului și al crizei energetice.

În discursul său ținut la Tușnad, la sfârșitul săptămânii trecute, Viktor Orban a enumerat un decalog necesar pentru ca Ungaria să facă față recesiunii care urmează, folosind propoziții scurte și percutante, dar care să-i convingă eventual și pe români, că la Budapesta există o strategie de salvare, pe când la București, nu. Ca de obicei, Orban a pornit dinspre viitor: ce trebuie să facă țara lui pentru ca în 2030 să nu-și piardă azimutul, mai ales că sunt ,,tot mai multe înmormântări și tot mai puține botezuri”.

Liderul de la Budapesta a vorbit nu doar despre puterea militară care trebuie să crească, despre poziționarea Ungariei ca țară de tranzit între Est și Vest, despre marile investiții făcute de Coreea de Sud și China în Ungaria, ci și despre faptul că a reușit să facă schimbul de generații, de la politicienii bătrâni, ca el, la cei de 40 de ani, cum sunt mulți dintre miniștrii lui și chiar noua președintă a Ungariei, o femeie poliglotă, inteligentă, cu trei copii, care a adus deja un nou suflu la Budapesta. Punctul nouă al decalogului se referă la fundamentele intelectuale, care-i pot asigura Ungariei succesul, iar punctul zece este despre ambiție, fiindcă ,,Ungaria are ambiții comunitare și chiar naționale. Are ambiții naționale și chiar europene”, iar ,,Patria trebuie să rămână împreună: Transilvania și celelalte zone locuite de maghiari din Bazinul Carpaților trebuie să rămână împreună”.

Aceasta e perspectiva cinematografică pe care o oferă Viktor Orban, realitatea este, totuși alta: că Ungaria este pe cale să piardă banii europeni din cauza orientării sale autarhice, din cauză că justiția și presa nu sunt libere și pentru că guvernul devine tot mai autocrat. Ungaria, poate că nu se află la periferia Europei, așa cum a clamat Orban la Tușnad, dar e deja demult la marginea UE, iar NATO nu mai are de multă vreme încredere în Budapesta și nu-i mai oferă informații specifice de teamă ca acestea să nu ajungă la ruși.

Anxietatea Ungariei față de suprafața ei post-Trianon, minciunile albe care s-au transformat în duplicitate și nesinceritate, defetismul European îi dau într-adevăr o unicitate aparte, dar nu cea despre care a vorbit Orban la Tușnad. Încercările ei bidimensionale de a fi și cu Rusia și cu NATO, și în UE, dar și în afara Uniunii Europene o pun într-o cumpănă istorică care ar putea să-i aducă mulți nori negri. Viziunea post-occidentală și disprețul puritan expuse de premierul ungar s-ar putea să-i închidă supapa istorică luminoasă, chiar dacă el ca politician este considerat de mulți un vizionar.