Ce este „efectul simplei expuneri”, fenomenul psihologic care explică de ce oamenilor nu le place să apară în fotografii

Este un scenariu mult prea familiar. Ai petrecut mult timp pregătindu-te pentru o seară în oraș sau pentru o ocazie specială și crezi că arăți bine. Cel puțin, așa pare în oglindă. Dar a doua zi, când le ceri prietenilor tăi să îți trimită pozele pe care le-au făcut, ceea ce primești te înfiorează.

În fiecare fotografie, defectele îți ies în evidență. Fața îți apare distorsionată în mod ciudat. Și mai condamnabil este faptul că presupușii tăi prieteni adaugă că „le place poza asta cu tine”, făcând referire la o fotografie în care arăți deosebit de urât. Pare că te trollează, însă explicația reală poate fi una mult mai inocentă, scrie The Independent.

Să te uiți la propriile fotografii poate fi o experiență umilitoare și îngrozitoare. Ceea ce poate înrăutăți și mai mult situația este faptul că toți cei pe care îi cunoști par să arate destul de normal atunci când pozează alături de tine, precum și insistența lor de a-ți spune că, de fapt, portretul ofensator pe care l-au capturat este foarte frumos. Chiar dacă, în general, stima ta de sine tinde să fie destul de solidă și, în mod normal, nu ești prea preocupat de aparențe, o fotografie care nu te flatează îți poate afecta încrederea în sine și poate declanșa o spirală a dezgustului de sine.

Așadar, de ce este atât de frecvent să ne reprimăm atunci când ne vedem în fotografii? Disconfortul nostru își are rădăcinile într-un fenomen psihologic cunoscut sub numele de „efectul simplei expuneri”, „în care oamenii tind să prefere lucrurile pe care le văd în mod repetat”, explică Dr. Matt Johnson, un neurolog și profesor de psihologia consumatorilor la Hult International Business School. Deoarece ne vedem reflexia în oglindă mult mai des decât în fotografii”, spune Johnson, «devenim mai confortabili cu ea».

Astfel, dacă vă verificați reflexia în baie în fiecare dimineață înainte de a ieși din casă, este posibil să vă familiarizați cu acea imagine particulară a dumneavoastră.„În mod normal, vă vedeți în aceeași oglindă, cu aceeași lumină, aceeași perspectivă și același unghi”, este de acord Eloise Skinner, un psihoterapeut care a lucrat și ca model comercial încă din copilărie.

„Atunci când ți se face o fotografie, aceasta te poate surprinde într-un moment în care nu ți-ai mai văzut niciodată fața sau corpul din acea perspectivă, deci poate fi o mică deconectare”.

Versiunea chipului tău pe care o vezi într-o oglindă a fost inversată, asimetriile tale faciale fiind răsturnate. Într-o fotografie, însă, acest lucru nu se întâmplă în cea mai mare parte (camera frontală a telefonului tău tinde să fie inversată, de asemenea, ceea ce ar putea explica de ce preferi selfie-urile). În schimb, aceasta „prezintă imaginea noastră «adevărată», care pare necunoscută și mai puțin atractivă din cauza acestei lipse de expunere”, adaugă Johnson.

Pur și simplu nu suntem obișnuiți să ne vedem într-un astfel de mod – de aici sentimentul ciudat de deconectare, acel sentiment de „Doamne, chiar eu sunt acela?”.

Dar pentru că întâlnim în mod constant versiuni „adevărate” ale prietenilor și familiei noastre, de exemplu, atunci când petrecem timp cu ei în viața reală, ni se pare că aceștia arată mai mult ca ei înșiși în fotografii.

În anii ’70, un experiment psihologic clasic a explorat acest fenomen particular. Cercetătorii au cerut unui grup de femei tinere să se uite la fotografii care le arătau imaginea lor reală și imaginea lor în oglindă. Acestea au avut tendința de a prefera imaginea lor în oglindă, însă atunci când aceleași fotografii au fost arătate prietenilor lor apropiați, aceștia s-au orientat către imaginea reală (cu care erau mai familiarizați în viața reală).

Studiul „susține ideea că disconfortul nostru în fața fotografiilor este înrădăcinat în tiparele noastre de expunere”, spune Johnson.

Se pare că nu suntem chiar atât de pricepuți în a evalua cum arătăm cu adevărat (inclusiv cât de arătoși am putea fi). „În anumite contexte și situații, este obișnuit ca oamenii să prezinte un fenomen psihologic cunoscut sub numele de „prejudecată de autovalorificare”, prin care își supraestimează caracteristicile pozitive și nu reușesc să recunoască diferența dintre percepția proprie și cea a celorlalți”, explică Dr. William Van Gordon, profesor asociat în psihologie contemplativă la Universitatea din Derby.

Această tendință, adaugă el, este „legată de dezvoltarea noastră evolutivă ca parte a nevoii de a concura pentru resurse și oportunități de reproducere”.

Într-un studiu din 2008, participanții au fost rugați să evalueze fotografii cu ei înșiși în care chipurile lor fuseseră modificate pentru a părea mai mult sau mai puțin atrăgătoare și să le identifice pe cele care le semănau cel mai mult. Aceștia au ajuns să graviteze în jurul versiunilor mai drăguțe ale lor. Interesant este că au procedat la fel și cu chipul unui prieten, dar nu și cu chipurile străinilor. Inevitabil, consecința acestei înclinații spre autodepășire este că „atunci când li se prezintă o fotografie cu ei înșiși, oamenii pot simți un deficit în ceea ce privește cât de atrăgători arată în fotografie” față de superbul lor autoportret mental, „ceea ce îi face să nu le placă fotografia”, spune Van Gordon.

Așadar, se pare că percepția noastră asupra frumuseții proprii și a frumuseții persoanelor pe care le cunoaștem bine este „adesea distorsionată de emoțiile și prejudecățile noastre cognitive, mai degrabă decât de o evaluare obiectivă”, după cum spune Johnson. Sentimentele noastre față de ceilalți și față de noi înșine influențează felul în care credem că arătăm.

„Ne-am uita la o fotografie a prietenilor noștri și chiar dacă nu ar fi cel mai măgulitor unghi, am putea totuși să vedem persoana pe care o iubim”, spune Spencer. „Îi putem aprecia și nu vedem niciun defect la ei… în timp ce atunci când ne uităm la noi înșine, alegem lucruri specifice despre felul în care arătăm”.

În 2021, un studiu a analizat modul în care ne formăm o imagine mentală despre noi înșine, solicitând participanților să realizeze autoportrete generate de calculator și să răspundă la întrebări despre personalitate și stima de sine. Ceea ce credeau despre ei înșiși a sfârșit prin a influența puternic imaginea pe care și-au făcut-o.

Există o cale de a trece peste aversiunea față de propria fotografie? Dr. Skinner crede că este important să recunoaștem că există foarte, foarte puțini oameni care arată bine în mod natural în fotografii.

„Ca orice altceva, întotdeauna am crezut că [a poza pentru] o fotografie bună este o abilitate pe care o poți învăța – devii mai bun cu cât exersezi mai mult”, spune ea.

„Cunoscând diferitele expresii pe care le poți face și modul în care acestea îți apar [în fotografii] … Știu că sună puțin ciudat, dar exersarea va îmbunătăți drastic lucrurile.” Și – țineți-vă bine – trebuie, de asemenea, să ne obișnuim în mod corespunzător cu „adevărata noastră imagine” prin „expunere repetată”, spune Johnson, deoarece acest lucru va „reduce disconfortul în timp.

Se zice că aparatul de fotografiat nu minte niciodată, dar se pare că interpretarea rezultatelor nu este mereu atât de simplă.