Ce logică au măsurile fiscale: unele cifre despre care s-a vorbit prea puțin (Op-ed)

A fost multă ideologie în dezbaterile despre măsurile fiscale și multe afirmații răspicate, de toate părțile, despre cine plătește și cine nu plătește impozite în România. Premierul a afirmat că s-a terminat cu haiducia și nici microîntreprinderile, nici marile companii nu vor mai avea căi să nu plătească ceea ce datorează. Nu scriu în speranța nerealistă că aș putea eu să tranșez și să lămuresc aceste dezbateri. Văd însă niște cifre care la mine au ajuns prea târziu, dar de la care cred că trebuie să pornim evaluarea pe care o vom face acestui pachet, în anii ce vin.

M-aș fi așteptat să văd aceste cifre (și multe altele) în nota de fundamentare. M-aș fi așteptat ca Guvernul să ne arate niște analize atunci când spune că a observat un anumit comportament fiscal inadecvat. Mi-aș fi dorit ca discuția să nu fie una de tipul “luăm și de la ăia mari, luăm și de la ăia mici”, pentru că fundamental nu este despre a lua, ci despre a da înapoi. Nu plătim taxe ca să ne aflăm în treabă. ”Luatul” acesta nu poate fi după ureche, la fel cum cheltuitul nu mai poate continua în ineficiența de astăzi. Politica fiscală are ample consecințe sociale și economice.

Despre ce cifre vorbesc? Cele pe care le vedeți aici sunt date publice și sunt rezultate din bilanțurile pe anul 2022 ale tuturor companiilor din România, mici și mari. Sunt cifre pe care le are și Ministerul Finanțelor, le au și alții.

Ce arată cifrele? Că cele aproape 900.000 de companii din România au avut în 2022 o cifră totală de afaceri de 2.5 trilioane de lei (da, ați citit bine, 2500 de miliarde). Că la această cifră totală de afaceri mediul privat a realizat un profit de 280 de miliarde de lei și din el a plătit efectiv statului 10,7% adică 29 de miliarde de lei. Prima observație pe care o veți face este că statul a colectat doar 10% din toate profiturile deși știm cu toții că impozitul pe profit în România este de 16%. Nu e nimic suspect, ci rezultatul politicii fiscale. Ce altceva ne mai spun? Să o luăm pe rând:

• Cele 1000 de companii cu cifra de afaceri peste 50 de milioane de euro au declarat un profit de 95 de miliarde de lei și au plătit un impozit de 14 miliarde, adică 14.8%, cu un procent sub cifra oficială de 16%. De unde acel procent? Pot doar să bănuiesc că e vorba de deduceri pentru investiții, sponsorizări sau alte facilități integrate în legislația fiscală, iar banii aceștia se duc în dezvoltare sau proiecte sociale.
• Cele 800.000 de microîntreprinderi care au plătit impozit pe CA au avut profituri de 85 de miliarde (deci cam cât marile companii) și au plătit impozit de 3.7 miliarde, adică o rată efectivă de impozitare a profitului de 4.3% cu 12 procente sub cifra de 16%.
• Cheltuielile totale ale mediului privat cu salariile în 2022 au fost de 291 de miliarde de lei. Cele 1000 de mari companii au cheltui 100 de miliarde pentru a angaja 1 milion de oameni pe care i-au plătit în medie cu 9000 de lei pe lună. Cele 800.000 de micro au cheltuit 57 de miliarde pentru a angaja 1.6 milioane de persoane pe care le-au plătit în medie cu 2900 de lei.
• Dintre toate companiile plătitoare de impozit pe profit cele mai mari 1000 plătesc cea mai mare rată efectivă și cea mai apropiată de standardul de 16%, adică 14,8% versus media de 13.5%.

Ce întrebări ridică ele, lăsând orice patos deoparte?

1. Rata efectivă de impozit pe profit pe care o plătesc cele mai mari 1000 de companii este cea mai apropiată de 16%. Deci cum și cine a decis, văzând aceste cifre, că marile companii ”fură” România și nu plătesc impozit pe profit? Chiar și în logica nedemonstrată a celor care vorbesc despre profituri scoase din țară, companiile mari din România tot plătesc cel mai mare impozit pe profit. Și atunci de ce le pedepsim cu un impozit pe cifra de afaceri și de ce alergăm după cai-verzi pe pereți?
2. Media salarială a celor 1.6 milioane de angajați ai micro-urilor este apropiată de salariul minim. Este oare aceasta puterea lor financiară sau rezultatul statistic ciudat al unei politici fiscale? În funcție de răspuns, medicația este radical diferită. Eu nu știu să răspund aici.
3. În cazul marilor companii se spune adesea că media salarială mare este rezultatul discrepanței dintre salariile șefilor și a celor mai mulți angajați. Oare câți șefi ar trebui să fie în milionul acela de oameni și cu ce salarii ca să ajungem la 9000 de lei? Realitatea este mai degrabă că marile companii își plătesc angajații peste media națională.
4. Există o diferență semnificativă între cât plătesc 1000 de companii mari și 1000 de microîntreprinderi pentru valori similare ale profitului total. Microîntreprinderile au beneficiat de un regim fiscal net preferențial și asta se vede în cifre. Foarte bine, vrem să sprijinim antreprenorii la început de drum, capitalul românesc care se dezvoltă. Și asta am făcut. Am obținut rezultatele pe care ni le doream? Nu știm, nu măsurăm, nu analizăm.
5. Nu e totuna să ai impozit pe cifra de afaceri la micro și la companiile mari. De ce? E foarte simplu. Este în natura marilor companii să opereze cu sume vaste de bani datorită dimensiunii lor, iar marja de profit raportată la aceste sume să fie de cele mai multe ori foarte mică, de câteva procente. Marile companii nu au marje de profit de 30% pentru că dacă le-ar avea prețurile în România ar fi mult mai mari. Companiile mari au marje mici și profituri nete mari datorită dimensiunii lor.
6. Nu contestă nimeni că microîntreprinderile trebuie să existe și trebuie să aibă un regim fiscal foarte prietenos. Ceea ce s-a evitat în toată această discuție este cine, în ce scop și în ce fel poate desfășura activitate economică sub acest regim fiscal prietenos. Oricine, oricum? Asta are un anumit tip de consecințe. Doar unii și doar anumite tipuri de activități? Alte consecințe. Să discutăm.
7. Marile companii trebuie să existe și ele fiindcă doar la această scară putem produce sau comercializa multe dintre bunurile necesare vieții moderne la un preț rezonabil. Există mari companii care fac optimizări fiscale agresive pentru a nu plăti impozit pe profit? Probabil că da, cifrele acestea îmi arată că nu sunt foarte multe, dar ca să le prinzi și pe acelea nu e suficient să te uiți la o marjă de profit, la un simplu tabel cu cine ce cifră de afaceri are și ce profit. Trebuie să studiezi balanța comercială, să vezi ce investiții are, ce probleme, ce fel de sector și ce competiție. Trebuie să ai specialiști buni și avocați și mai buni care să-i susțină în instanță. Dacă ANAF de asta are nevoie, asta să-i dăm. Este dăunător să încerci să vindeci o boală care nu există, rămâi doar cu efectele secundare.

Cu ce rămân eu din aceste cifre? Nu cred că am lămurit marile întrebări ale politicii fiscale din România, deocamdată Guvernul a reușit să facă rost de niște bani în plus, dar fără o reflecție serioasă și fără o viziune fiscală demnă de acest nume. Aici e doar un exemplu, dacă vorbim de impozitarea muncii scriem câteva doctorate. Guverne succesive au fost marcate de inabilitatea de a identifica interlocutorii potriviți pentru o discuție serioasă, iar în dezbaterile care au avut loc – așa șchioape cum au fost – a avut adesea de câștigat cine a zbierat cu mai mult talent.

Politica fiscală are nu doar venituri, ci și cheltuieli. Și acolo datele sunt publice, doar că mult mai vaste și mai greu de analizat. Cu toate acestea, Guvernul și-a luat niște angajamente și a făcut niște promisiuni care vor trebui măsurate cu cifre, nu cu vorbe. Eu unul îmi propun să fac asta, cum îmi propun să aștept date similare despre companii din 2023, 2024 sau 2025 ca să înțeleg ce și-a propus și ce a reușit acest pachet fiscal..

Uitându-mă la ce vremuri par să vină avem nevoie de mai multă analiză și mai puțină retorică. Și mai multă transparență. Dacă putem.

Radu Burnete este director executiv Concordia