Ce ne poate învăța ciuma despre coronavirus. Trebuie să fim în gardă referitor la xenofobia și persecuțiile care au apărut în cursul epidemiilor acestei boli temute

Orașul care ne-a dat cuvântul „carantină” acum aproape 600 de ani se confruntă iarăși cu o epidemie. Pe 23 februarie autoritățile din Veneția au anulat ultimele zile de carnaval, care adună cohorte de turiști în orașul din lagună, celebru pentru aglomerația sa. Coronavirusul Covid-19 sosise.

(analiză preluată din The New York Times, via Rador)

Confruntați cu un nou virus, merită să revedem îndelungata experiență a Italiei în materie de epidemii și să tragem învățăminte de pe urma ei. Deși etiologia ciumei și cea a actualului coronavirus diferă enorm, consecințele sociale ale acestor epidemii rezonează în moduri alarmant de similare.

În calitate de istoric al medicinei, cercetarea mea se concentrează pe Italia în perioada modernă timpurie, 1400-1700. În acest interval au apărut multe dintre politicile noastre actuale de sănătate publică, inclusiv inventarierea deceselor, ca răspuns la epidemiile de ciumă. Termenul „carantină” derivă din cuvântul venețian care înseamnă 40 de zile – aceasta fiind perioada de izolare care le era impusă corăbiilor când lovea ciuma. În vremea Renașterii, confruntate cu epidemii repetate de ciumă, autoritățile orașului au inventat o abordare statistică pentru monitorizarea epidemiilor. Începând din deceniul 1450 la Milano și din deceniul 1530 la Veneția, toate decesele din aceste orașe au fost înregistrate sistematic pentru monitorizarea epidemiilor. În Anglia secolului 17 bilanțul deceselor provocate de ciumă era publicat săptămânal într-un format similar ziarelor, pentru fiecare parohie, sub titlul lugubru „Domnul să se îndure de noi”.

Trecutul nostru îndepărtat nu e cea mai bună sursă de sfaturi în privința contaminării cu patogeni. Dar ele oferă lecții clare despre reacția umană la epidemiile de boli infecțioase.

Italia renascentistă era formată din numeroase state mici, iar călătoria între ele era frecvent restricționată din cauza ciumei. Călătorii care se deplasau între ele în cursul epidemiilor trebuiau să aibă la ei permise eliberate de autoritățile locale care atestau că vin dintr-un loc în care nu era ciumă.

La începutul „Decameronului”, poetul și învățatul de secol 14 Giovanni Boccaccio a descris reacțiile la o epidemie din Florența sa natală. El se plângea că „venerabila autoritate a legilor, atât umane cât și divine, a fost cumva întrutotul desființată și a căzut în ruină”. Relatarea lui Boccaccio ar trebui luată drept avertisment. În ciuda apelului lui Machiavelli din 1513 pentru unificarea Italiei, în ultimele pagini ale „Prințului”, Italia nu a devenit o singură țară decât abia în 1861; profundele sale diviziuni regionale încă se mai resimt pe plan politic, lingvistic și gastronomic și în infrastructura transporturilor.

În aceste vremuri ale coronavirusului, identitatea națională a Italiei – și a Europei, în general – dă semne că e supusă la tensiune. Pe lângă închiderea unor orașe cu focare de infecție, guvernele regionale iau măsuri pentru a se izola de restul țării. Cele mai vizibile sunt în provincia Basilicata, unde s-a impus o carantină de 14 zile tuturor cetățenilor care intră din Piemont, Lombardia, Veneto, Emilia-Romagna și Liguria. Aceste măsuri nu țin doar de sănătatea publică. Ele evidențiază identități regionale și accentuează tensiuni între acțiunile care se iau pe plan local, respectiv național, pentru oprirea epidemiei din Italia.

Dincolo de exacerbarea regionalismului în societatea italiană, ar trebui să fim atenți la modurile în care, de-a lungul istoriei, epidemiile au dus la persecutarea unor categorii marginalizate. Unul dintre cele mai bine documentate efecte sociale ale ciumei din Europa la finalul evului mediu este violența, adesea îndreptată contra evreilor, acuzați că provocau ciuma prin otrăvirea fântânilor.

De la izbucnirea epidemiei de Covid-19 am asistat la o larg răspândită discriminare contra asiaticilor și la numeroase acte de violență împotriva lor. Ar trebui să învățăm din trecut, să identificăm aceste atacuri violente ca ținând de logica țapului ispășitor și să le condamnăm rapid și fără rezerve.

În Italia, sentimentele anti-imigranți încep să se contopească acum cu neliniștea legată de Covid-19. Ministerul italian de interne a anunțat că 276 de emigranți salvați de lângă coasta Libiei săptămâna trecută vor fi plasați în carantină obligatorie la Pozzallo, în Sicilia, deși nu au nici o legătură cu oameni sau locuri afectate de coronavirus. Lideri ai partidului de extrema dreaptă Lega Nord ațâță flăcările fricii și furiei, acuzând că, fie și în fața crizei coronavirusului, cu orașe și sate în carantină, porturile Italiei tot n-au fost închise pentru imigranți. Acest gen de derapaj, de la o boală la acuzații contra unui grup social vulnerabil, este un rezultat pe care l-am tot văzut de-a lungul istoriei – întrucât pentru epidemiile de ciumă erau învinovățiți străinii, prostituatele, evreii și săracii.

Virajul predictibil către xenofobie, rasism și persecuție reprezintă o dezintegrare a legilor și moralei societății noastre în fața temerii și a bolii. Și acesta este tot un simptom al bolii, chiar dacă nu unul de ordin biologic.

În următoarele luni Covid-19 ar putea continua să se răspândească. Va trebui să fim în gardă contra contagiunii, dar va trebui să fim în gardă și contra propriilor noastre instincte umane.

Articol de Hannah Marcus (profesoară asistentă la Departamentul de Istorie a Științei al Universității Harvard) / Traducere: Andrei Suba

Photo by Jeswin Thomas from Pexels