Ce presupune să faci un doctorat în Marea Britanie, la Universitatea Oxford? Confesiunea unui imunolog român stabilit în Londra, despre pandemia de ”doctori” și plagiate din țara natală

O teză, 264 de pagini, șase capitole, patru ani și jumătate de studiu și cercetare. Multe experimente. Deznădejde, stres, presiune, zile și uneori nopți în laboratoare sau biblioteci. Timp petrecut departe de cei dragi. Frustrarea eșecului și extazul rezultatelor, ambele duse uneori până la lacrimi.

Doctoratul este un drum pe care mi l-am asumat atunci când am decis să îmi continui studiile post-universitare la Universitatea Oxford, primind de altfel o bursă integrală din partea Regatului Unit. Pasiunea pentru imunologie și dorința de a contribui la lupta împotriva bolilor infecțioase m-au determinat să îmi aleg ca subiect de studiu gripa aviară. Un virus care în anumite circumstanțe poate avea o mortalitate de peste 50% și care avea, și din păcate încă are, un potențial pandemic uriaș.

Îmi aduc aminte discuția cu un profesor care mi-a devenit ulterior îndrumător al tezei. Acesta mi-a spus că doctoratul va fi cel mai greu lucru din punct de vedere intelectual pe care îl voi face vreodată, dar că rezultatul final va merita tot efortul. Privind în retrospectivă, mă gândesc la numeroasele obstacole pe care am reușit să le depășesc prin perseverență și uneori chiar prin încăpățânare. Totodată, mă gândesc că nu aș fi reușit nimic fără sprijinul moral al familiei mele, care mi-a fost alături mereu.

S-a tot discutat despre subiectul plagiatului și despre numeroșii „doctori” și „profesori” care și-au făcut apariția în România. Aproape toți și-au terminat doctoratele având slujbe full-time, uneori chiar mai multe. Mă gândesc la efortul supraomenesc pe care aceștia l-au depus, cu atât mai mult dacă aveau copii de care trebuiau să aibă grijă în perioada studiilor. Ce putere colosală! Ce savanți dedicați! Eforturile mele și ale altora ca mine pălesc în fața titanilor învățați și a doctorilor geniali din spațiul public românesc…

Plagiatul unui doctorat nu este doar un simplu furt. Este unul care ne costă și ne va costa scump pe toți, din ce în ce mai mult. Furtul intelectual, normalizat, din păcate, încă din școală, este lama ghilotinei care a decapitat progresul tehnologic în România. Este sabia care a amputat cercetarea și veninul care a paralizat educația copiilor noștri.

Este, oare, prea târziu? M-am întrebat de multe ori ce rost mai are, când repetenții cu patru clase care nici o înjurătură nu puteau scrie corect îmi puneau la îndoială atât onestitatea cât și cunoștințele științifice. M-am uitat cu groază la diversele personaje apărute și promovate intens la televizor sau pe internet și mi-am dat seama că universul meu nu este compatibil cu al lor.

Dar am mers mai departe. M-am luptat în continuare și mi-am împins intelectul și adesea chiar fizicul pentru a ajunge la finalul acestui drum. Mi-am asumat faptul că onestitatea costă scump știind că rezultatul muncii adevărate poate aduce o contribuție societății noastre și că, într-o zi îndepărtată, va duce la o schimbare în bine.

Pot doar să sper, gândindu-mă la cei care vor urma această cale în viitor, că o vor face cu onestitate, pasiune și dorința de a căuta și cerceta adevărul. Eu știu că îmi voi continua activitățile din sfera cercetării și din domeniul medical. Cred din tot sufletul că putem aduce cu toții o schimbare în bine. Trebuie doar perseverență, încredere și muncă.