Ce se va întâmpla dacă Parlamentul nu aprobă noua structură a Guvernului

Ipoteza constituțională în discuție zilele acestea este aceea a completării Guvernului României urmare a restragerii/demisiei miniștrilor USR-PLUS.

Discuția ce se poartă în mediul public privește

1) obiectul confirmării/aprobării de către Parlament – noua structură a Guvernului, doar miniștrii ce vor lua locul miniștrilor USR-PLUS, noua compoziție politică a Guvernului.
2) consecința eventualei respingeri de către Parlament a noilor miniștrii propuși de PNL/Președintele României, a noii compoziții politice a Guvernului.

Cu privire la obiectul procedurii parlamentare, prevederile art. 85, Constituția României sunt mai mult decât explicite în sensul că vor fi supuși aprobării Parlamentului noii miniștrii propuși de PNL (și acceptați de principiu de Președintele României). Alin. 3 al art. 85 spune în mod expres că este supusă aprobării Parlamentului atribuția cuprinsă în alin. 2 al art. 85, adică atribuția Președintelui României de a numi pe unii membri ai Guvernului.

Dar să nu ne grăbim, întrucât pe fond lucrurile sunt mai nuanțate, întrucât Președintele României solicită aprobarea Parlamentului pentru o operațiune mai complexă – numirea noilor miniștrii ce modifică structura politică a Parlamentului.

Președintele României are nevoie de încuviințarea Parlamentului pentru a numi noii miniștrii, aceasta chiar dacă solicitarea de aprobare este formulată de prim-ministru. Nu în ultimul rând, Președintele României solicită aprobarea Parlamentului, în substanță pentru noua structură politică a Guvernului. Aceasta formează obiectul aprobării Parlamentului – noua structură politică a Guvernului, chiar dacă formal doar anumiți membrii ai Guvernului trebuie supuși aprobării Parlamentului.

Ceea ce complică lucrurile din perspectivă constituțională este situația în care Parlamentul nu aprobă noii miniștrii propuși de prim-ministru, ipoteză în care din perspectivă juridică trebuie determinată consecința aplicabilă.

Or sub acest aspect, trei (3) sunt consecințele posibile:
a) propunerea din nou (până se acceptă) a altor miniștrii,
b) echivalarea refuzului Parlamentului cu retragerea încrederii Guvernului, situație încadrabilă juridic în prevederile ce privesc demiterea Guvernului,
c) considerarea refuzului Parlamentului ca fiind premisa necesară declanșării procedurii Dizolvării Parlamentului (cu consecința firească, alegeri anticipate).

Înainte de a răspunde ipotezelor mai sus menționate, apreciem util să lămurim sensul aprobării Parlamentului din art. 85 alin. 3 întrucât deslușirea relației dintre Parlament și Președintele României pe acest aspect lămurește și incidența sau nu a ipotezelor anterior menționate.

Solicitarea aprobării Parlamentului de către Președintele României înainte de a proceda la numirea noilor miniștrii nu are la bază o relație ierarhică, ci privește ceea ce juridic se numește competența partajată (numirea Guvernului este o atribuție împărțită între Președinte și Parlament) în sensul că Guvernul (în totalitate sau în parte, sensul din art. 85 alin. 3) are nevoie să obțină încrederea politică atât a Președintelui României, dar și a Parlamentului.

În niciun fel Guvernul nu poate fi numit dacă nu primește această încredere din ambele surse: Președinte și Parlament.

Încrederea din partea Parlamentului o poate primi în două momente: la numirea inițială și la schimbarea structurii, compoziției politice a Guvernului. Retragerea încrederii primită de la Parlament se poate întâmpla fie prin moțiune de cenzură (situație reglementată expres), fie prin pierderea încrederii din moment ce Parlamentul nu a aprobat noua structură, compoziție politică a Guvernului (situație nereglementată expres de Constituție, dar trebuie ținut seama că dispozițiile constituționale sunt dispoziții principiale).

Am arătat că Președintele solicită (în fond) aprobarea Parlamentului pentru noua structură, compoziție politică, că Președintele nu poate proceda la numirea miniștriilor fără aprobarea Parlamentului, că aprobarea Parlamentului este o formă de acordare a încrederii față de Guvern (în noua structură).

Dacă adăugăm la aceasta și faptul că Guvernul nu poate funcționa dincolo de o anumită perioadă de timp fără a avea Guvernul în integralitate aprobat, avem toate elementele pentru a răspunde întrebării din titlu – ce se întâmplă dacă Președintele nu obține aprobarea Parlamentului pentru noua structură politică a Guvernului.

Mai întâi, jurisprudența constituțională dezvoltată în decursul timpului cu privire la atribuția Președintelui României din art. 85 alin. 2 (se propun miniștrii până ce sunt aprobați) nu considerăm că se aplică și prevederilor cuprinse în art. 85 alin. 3 din Constituție.

Art. 85 alin. 2 are în vedere situația în care remanierea și numirea noilor miniștrii nu afectează compoziția politică a Guvernului, compoziție ce a obținut aprobarea prealabilă a Parlamentului. Remanierea Guvernului fără modificarea structurii politice a acestuia nu afectează încrederea inițială acordată de Parlament Guvernului, de aceea nu este necesară o reconfirmare a încrederii politice acordate de Parlament.

Art. 85 alin. 3 are în vedere situația în care remanierea modifică structura politică a Guvernului, ceea ce înseamnă că nici încrederea inițială acordată de Parlament nu mai subzistă, fiind nevoie de o reconfirmare a acesteia.

Din aceste motive, noi considerăm că primul refuz al Parlamentului față de noua structură politică a Guvernului echivalează cu o retragere a încrederii față de noua structură a Guvernului, situație în care Președintele nu poate relua procedura de completare a Guvernului ori de câte ori consideră oportun, până ce, eventual, obține aprobarea cea mult dorită.

Dincolo de restricțiile juridice mai sus menționate, aceasta ar transforma o procedură parlamentar-constituțională într-o chestiune neserioasă, supusă hazardului politic.

Acum discuția este ce procedură se aplică în completare, odată intervenit refuzul Parlamentului față de noua structură politică a Guvernului: efectele moțiunii de cenzură sau efectele aferente procedurii dizolvării Parlamentului?

În mod esențial, moțiunea de cenzură/demiterea are la bază retragerea încrederii Guvernului, în timp ce dizolvarea Parlamentului privește neacordarea votului de încredere Guvernului. Diferența fundamentală dintre retragerea încrederii și neacordarea votului de încredere ce poate atrage dizolvarea Parlamentului privește faptul că cea din urmă procedură se aplică doar Învestirii (în sens strict) a Guvernului (adică numirea inițială a Guvernului).

Retragerea încrederii Guvernului este o chestiune de parcurs, ce intervine în timpul mandatului Guvernului, fie pentru că s-a inițiat moțiunea de cenzură, fie pentru că nu s-a (Președintele) obținut încrederea Parlamentului pentru a funcționa în noua structură politică.

Or, din punctul nostru de vedere, neobținerea de către Președinte a aprobării Parlamentului pentru noua compoziție politică a Guvernului echivalează cu retragerea încrederii Guvernului, situație echivalentă din perspectiva dispozițiilor constituționale cu demiterea Guvernului.

Constituția este un act normativ esențial ce reglementează atât instituții și consecințe juridice dar și principii și relații inter-instituționale. Or, sub aspectul în discuție Constituția României vorbește în mod expres despre pierderea încrederii politice, retragerea încrederii politice, situații ce determină demiterea Guvernului.

Fondul (adică principiile) au întâietate față de aspectele procedurale, or în contextul dat relevantă este păstrarea sau nu a încrederii politice și mai puțin aspectul de procedură.

Notă: Madalin-Irinel Niculeasa este avocat specializat pe probleme de taxe, regulatory și drept constitutional, fiind doctor în drept fiscal.  Din 2012 este coordonatorul primului Boutique Law Firm din Romania specializata pe probleme de Tax, Regulatory and Litigators.