Cei care renunță

Pe 6 septembrie, o tânără de 18 ani de la Liceul Avram Iancu din Cluj ajunge la un bloc pe strada Observatorului, urcă la etajul al 12-lea și se aruncă în gol. Fata moare pe loc. Lasă un bilet de adio pe Instagram.

„Sper că vă veţi aminti de mine… Sper că vă veţi aminti de mine privind la cer în miez de noapte, la fiecare stea sau nor şi fiecare strop de ploaie, pentru că acestea erau lucrurile mele preferate. Şi nu aplecaţi urechea la gurile rele care vor spune despre mine fel de fel de lucruri, chiar şi când voi fi moartă. Să vă fie milă de ei, căci sufletele lor sunt făcute din venin şi vieţile lor sunt la fel de mizerabile cum a fost a mea. Ei mă vor invidia, pentru că am avut curajul să fac ce ei nu au putut niciodată.

Mă veţi uita în câţiva ani. Dar să nu uitaţi niciodată că am fost înconjurată de oameni care au râs de durerea mea, care m-au făcut să simt că nu însemn nimic doar ca să se simtă mai bine. Oameni care m-au părăsit când aveam cea mai mare nevoie, care m-au rănit doar pentru că li se părea amuzant. Oameni care vor râde când mă vor vedea în sicriu. Viaţa mea s-a spulberat, în timp ce aproape toţi cei în care am avut încredere mi-au sfâşiat sufletul, bucată cu bucată, până ce nu a mai rămas nimic. Durerea a fost prea mare pentru mine.”

În urmă cu câteva săptămâni, un alt tânăr de 30 de ani a sărit de pe acoperișul unui bloc.

Cazuri similare, la persoane foarte tinere se înregistrează în mai multe județe din România, inclusiv în Timiș, unde o femeie s-a aruncat în gol cu doi copii.

Sunt doar câteva cazuri din multiplele tragedii de acest fel din România în ultimii ani, când persoane foarte tinere aleg să își pună capăt vieții. În multe cazuri, gesturile par de neînțeles, mai ales pentru familii, iar rănile provocate de pierderea unui copil sau a unui prieten, nu se vor vindeca niciodată.

Ei nu se vor împăca niciodată cu asta și mereu își vor pune întrebarea „De ce”?

România nu are o statistică publică oficială cu cei care mor prin sinucidere din 2019 încoace.

Ultimii trei ani sunt inexistenți în raportările care ar trebui, în mod normal, să apară la Institutul National de Sănătate Publică, cel care preia toate datele de acest fel de la Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici, din București.

Mai mult decât atât, tentativele de suicid nu apar nicăieri fiindcă în momentul în care un pacient supraviețuitor ajunge în spital, externarea nu se poate face în baza actului suicidar. „Ar însemna că medicul îl externează, oferindu-i răgaz să își ducă la capăt tentativa. Noi nu știm nici măcar estimativ câte persoane mor în România prin suicid. Se fac doar presupuneri, fiindcă nu există nici un raport publicat. În privința tentativelor, se presupune că la fiecare suicid există alte șase tentative. Vă spun și de ce este grav. Patologiile psihiatrice, care se regăsesc la 85% dintre persoanele care mor prin suicid, pot fi identificate și apoi se poate interveni. Ce programe avem la nivel național pentru prevenție? Programe ale statului? Niciunul”, explică un medic specialist.

Medicul primar psihiatru, Doina Cosman, cercetător și unul dintre cei mai reputați specialiști români în domeniu, conduce în calitate de președinte Alianța Română de prevenție a Suicidului. Cu câțiva voluntari, ong-ul încearcă să îi ajute pe cei aflați în suferință. Anul acesta, alianța a organizat un maraton cu 42 de ore de conferințe și dezbateri despre suicid, semnale, metode de prevenție și multe altele.

Medicul Doina Cosman:

• „Într-adevăr, nu știm datele, nu sunt publice. Noi am făcut mai multe demersuri și sper să reușim să le primim în curând. În acest moment nu putem afirma dacă numărul sinuciderilor este în creștere sau nu.
  Noi avem deschisă pe antisuicid.ro o linie de corespondență la sos@antisuicid.ro, care funcționează non-stop, iar de la 1 octombrie redeschidem și linia telefonică. Noi avem voluntari, totul se face pe bază de voluntariat. Mă întrebați ce face statul pentru prevenție? Întrebați-i pe dumnealor.”

În România, la nivel național, ministerial, nu există nici un program care să vizeze prevenirea suicidului. De altfel, singurul telefon verde destinat publicului este cel al ONG-ului condus de Doina Cosman.

Ce înseamnă prevenția?

Conștientizarea faptului că o persoană are probleme. În multe cazuri, un bolnav nu spune nimic și refuză ajutorul celor din jur. În alte situații, familiile sunt cele care refuză să accepte că copilul, fiica, mama sau tata au probleme reale. Sau se tem de stigma socială.

„Se întâmplă foarte des și asta. Stigma socială de care se tem toți. Refuz să accept că al meu copil e bolnav, refuz să cred că fiica mea poate avea o patologie psihiatrică, nu poate fi așa ceva, nu e în stare de așa ceva, ce va zice lumea dacă se aude de așa ceva. Și se trezesc când e prea târziu”, mai spune un medic consultat de G4media.

Traumele

C.I. are 28 de ani și de cinci face ședințe de psihoterapie, după ce a avut o tentativă de suicid și luni de zile în care s-a luptat cu anxietatea, urmată apoi de o formă severă de depresie.

C.I. spune acum că e o prostie, dar i-a luat ani de terapie să ajungă în acest punct.

Unul dintre motive este, i-a spus unul dintre psihologi, mediul familial al copilăriei. Cele mai timpurii amintiri, amintiri suprimate inconștient ca un fel de autoprotecție.

C.I. e din Satu-Mare, are doi frați și au crescut toți într-o casă în care violența se manifesta în diverse forme.

„Tata ne bătea pe toți. Începea cu mama, după ce se îmbăta, apoi cu noi, pe rând, că săream să o apărăm. Ne bătea cu pumnul sau scotea cureaua de la pantaloni fiindcă săream să o apărăm. Aveam 5 ani și-mi aduc aminte perfect. Eram cea mai mică, mai am doi frați, pe V., cu 4 ani mai mare și pe A., primul născut, cu 6 ani mai mare. Ne bătea pe toți la fel, până adormea. Când am început să vorbim pe la bunici sau rude, ne-a bătut și mai tare și de atunci a tăcut fiecare. Am început să ne comportăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Maică-mea a încercat să fugă o singură dată cu noi, am ajuns la o mătușă, dar a doua zi ne-am întors acasă, fiindcă taică-meu a promis că nu se mai atinge de noi. A ținut o vreme, dar când nu ne bătea, ne umilea. Pe mine mă făcea proastă, spunea că trăiesc ca să iau alocația, pe frații mei îi făcea retardați. Asta era bine, că în zilele alea măcar nu ne luam bătaie. Dar când se punea să bea, nu știam pe unde să ne ascundem.

Au trecut așa mai mulți ani. Când s-a prăpădit nenorocitul, am plâns la înmormântare. Deși îl uram din tot sufletul, am plâns. Aveam 10 ani și Dumnezeu a făcut în așa fel încât să nu-i mai bată inima să ne scape de el. Dar am plâns când a murit. A murit și singur, era acasă, l-a găsit mama. Mama n-a vărsat nici o lacrimă și nici frații mei. Apoi ne-am construit fiecare viețile noastre, cum am putut. Am terminat liceul, am mers la facultate la Cluj și nu am mai vorbit niciodată între noi despre ce a fost acasă.

Când am pierdut-o pe mama aveam 22 de ani. M-a sunat A., frate-meu cel mare, și mi-a zis că a lovit-o o mașină și că a murit. – A murit mama!, Exact așa a zis.

Atunci am început să mă simt din ce în ce mai rău și-a început căderea, un picaj de care eram conștientă, dar pe care credeam că îl pot gestiona. Lucram deja din timpul facultății, dar m-am trezit într-o dimineață și nu mă puteam ridica din pat. Nu mă durea nimic, dar simțeam că nu pot. Au apărut apoi fel și fel de gânduri. Locuiam singură și cred că era foarte rău și asta, fiindcă în singurătate ai timp să reflectezi la toate nenorocirile, dar depinde cât de puternic ești, or eu eram bolnavă și nu știam. Am început să nu mai merg la muncă. Mi-am luat concediu, apoi mă târam, când s-a terminat. Aveam mereu o stare de anxietate. Anxietatea nu poate fi controlată, ea apare și stă în tine, te însoțește peste tot. Nu poți controla nimic. Mintea nu o poți controla. Mă sunau prietenii, voiau să mă scoată prin oraș, să ieșim, să povestim, să ne distrăm, dar nu aveam chef de nimic. Nici să mă ridic din pat, să merg la baie și înapoi. Nu am spus nimănui cum mă simt, iar oamenii m-au lăsat în pace fiindcă știau că a murit mama. Au încercat de câteva ori, cum v-am zis, să mă ajute, dar au văzut că nu vreau și m-au lăsat în pace.

Anxietatea nu mă lăsa, oricâte aș fi încercat. Am băut, într-o seară, ca să pot dormi, aproape o sticla de vodcă cu suc, sperând că voi lua somn. Am ațipit cam două ore, apoi m-am trezit plângând. Asta s-a repetat de multe ori.

Aveam un balcon, la etajul șase, și ieșeam noaptea afară, să pot respira. Mă aplecam peste balustradă, închideam deseori ochii și îmi imaginam cum sar, cum cad în gol, mă izbesc de parcare și adorm. Dar nu am avut curajul niciodată.

În aprilie anul acela, când făceam 23 de ani, am băut un pumn de pastile. Nu voiam să mor, ci să dispară sufocarea aceea și acele bătăi ale inimii, acea anxietate interminabilă. Dar m-am panicat și am sunat la salvare. Așa am scăpat.”

Rușinea

După ce a ajuns la spital a început o lungă recuperare. Apoi C.I. a fost îndrumată spre tratament adecvat.

Când s-a aflat ce s-a întâmplat, câțiva prieteni au rupt orice legătură. „Auzeam că mă fac nebună. E simplu să faci pe cineva nebun. Am mai renunțat și eu la câțiva, câțiva la mine, dar am oameni apropiați, care îmi sunt alături. Când auzi că ești nebun, nu poți să nu te simți rușinat. Gura lumii se aude peste tot, dar trebuie să ignori, atât cât poți. Mi-a fost rușine. Mi-a fost rușine de mine, mi-a fost rușine de ce zice lumea. Până și vecinii din Satu Mare au auzit ei că sunt nebună. Mi-au zis frații mei că au auzit doamnele cum povesteau la magazin că „nebuna o vrut să se sinucidă, săraca”.

„Terapia poate vindeca sau dacă nu vindecă, cu siguranță ajută. Eu am considerat o vină moartea mamei mele și nici acum nu sunt împăcată cu asta. Dacă eram acasă, poate nu se întâmpla, m-am gândit mult timp la asta. Psihologii îmi spun că pierderea ei a fost doar un factor declanșator, dar cauza e de acasă, din copilărie. Acolo am săpat adânc. De-acolo pleacă totul”, adaugă C.I.

„Să nu îi judecați pe cei care fac asta. Să nu îi judecați fiindcă acolo se ascund suferințe neînchipuite. Fiți atenți la cei din jurul vostru. Iar dacă treceți prin așa ceva, încercați să discutați cu cineva. ”

Suprimarea 

Un medic specialist consultat de G4media spune că multe tragedii pot fi prevenite dacă persoana aflată în agonie primește la timp ajutor de specialitate.

„Din păcate, cei din jur nu observă, de multe ori, ce se întâmplă cu copilul, prietenul, fiul, iubitul, iubita și așa mai departe. Ei se dedublează, uneori, foarte bine și suferă în tăcere, departe de toată lumea. Dar apare autoizolarea, apoi neglijența care se manifestă pe mai multe planuri. Aceste semnale există, dar trebuie văzute la timp.”

În unele cazuri semnele nu apar deloc.

I. O., părinte a doi copii, s-a spânzurat recent, fiind găsit de soție în casă. El nu urma nici un tratament, nu avea probleme de sănătate sau de alt fel, potrivit celor mai apropiați prieteni. Familia lui nu are nici cea mai mică bănuială de ce bărbatul a decis să facă asta. Copiii au rămas fără tată.

„Sunt boli nediagnosticate, sunt oameni bolnavi care nu știu că sunt bolnavi. În România sunt inclusiv copii care recurg la suicid, majoritatea după diverse abuzuri la care au fost supuși. Atât fizice, dar și de altă natură. Sunt traume vechi, de abandon, de abuz și așa mai departe”, explică un alt medic.

Depresia se manifestă în diverse forme. Ca și în cazul lui C.I. , reprimarea unor amintiri dureroase poate cauza forme severe, accentuate, până la episoade de psihoză.

„E ca un bulgăre de zăpadă care pornește, dacă vreți, pe o pantă în forma literei U, se rostogolește, intră într-o  furtună în care își pierde urma, urcă, dar când trece furtuna el coboară, este mult mai mare și se întoarce devastator”, afirmă medicul psihiatru consultat de G4media.

F. S. frecventează un grup de suport social, unde vin cei cu probleme de alcoolism, dependenți de droguri, jocuri de noroc sau persoane cu tentative de suicid, unele cu patru, cinci sau mai multe.

F.S. s-a aruncat în urmă cu doi ani de la etajul al patrulea de la bloc, după ce, spune el, „mi-am dorit doar să adorm fiindcă nu puteam dormi deloc”.

Privind în urmă e fericit că nu a rămas paralizat. „Am avut picioarele rupte și câteva coaste, plus contuzii la cap și față. Nu am vrut să mor, ci doar să nu mai fie acele palpitații la secundă, când îți bate pieptul non-stop de parcă ai băut 80 de cafele. Când nu poți sta nici sus, nici jos, nici întins. Când nu mai ești. Voiam să se termine cu asta, cu palpitațiile. Și să fie liniște”.

Bărbatul s-a internat de mai multe ori în spital când a simțit că nu e bine.

„Internarea te ajută, dar pe moment. Poți lua tratament, ți se dau pastile, ai o schemă pe care o încerci luni de zile, apoi se renunță, încet, încet, dar terapia psihologică e absolut necesară. Mergi la un psiholog care te ascultă, la o persoană care nu te judecă. Dar e nevoie de mult timp. De foarte mult timp. Uneori afli despre tine lucruri la care nu te-ai fi gândit vreodată. De ce am ajuns în starea asta? Ce vină am eu? Nu ai nici o vină, nu e vina ta că te-ai îmbolnăvit. Eu spun că avem mulți tineri care au probleme, dar cei din jurul lor, fie nu le văd, fie le ignoră. Iar apoi e prea târziu. Mult prea târziu”.