Cele trei revoluții care au transformat radical naționala de tineret: Hagi, educația marilor cluburi străine și regula care a supărat patronii români 

Cum era să fii nebun după România U21 înainte să devină cool? Nu prea știm, că n-au fost mulți care să depună mărturie și s-o lase scrisă pe undeva. Aproape nimeni n-a crezut, aproape nimeni n-a avut motiv să creadă, aproape pe nimeni n-a interesat de echipa asta. Jucători sau fani.

Recuperăm istoria faptelor în bucăți mici și detalii care nu se văd. Să aflăm cine și mai ales CUM a făcut echipa de azi. De ce avem încredere în Rădoi, de ce suntem nebuni după portarul Ionuț Radu și batem cu pumnul în masa lui Contra să mute copiii în ghetele bătrânilor, la naționala de seniori? De ce naționala asta poate și altele nu au putut? Și, mai ales, de când ne interesează ce fac niște băieți care joacă la o națională a bucuriilor mici cât vârstele lor?

Naționala care ne încântă în Italia, la turneul final al Campionatului European, e visul împlinit al fiecărui român, pasionat de fotbal sau nu. România U21 prezintă pe marile scene în stilul montajelor perfecte de pe Youtube, cele cu munții spectaculoși ai țării, cu Delta și marea, în care bate vântul exact atât cât trebuie, soarele nu trece gradele peste 30 și brazii aproape că înțeapă degetul dincolo de ecranul pe care privești. În loc de voce care să ne citească pe fundal norocul din frunte se aud încurajările căpitanului Ionuț Radu, omul-suflet al acestei echipe. El e glasul care vorbește pentru noi toți, cei care n-avem loc în vestiar.

Vestiarul, pentru că am adus vorba de el, nu mai e o ușa închisă a unui laborator cu secrete la ciupeală, ci o fereastră care unește echipa cu suporterii ei. Și în care pare că am avea voie cu toții, dacă am promite că nu venim cu hatereala clasică din fotbalul românesc.

De ce avem succes acum și n-am avut cu alte ocazii? Doar pentru că stăm bine pe PR? Nu, ci pentru că naționala aceasta e cu totul diferită. Ce o face diferită? Spiritul, educația, foamea, mândria. Absența capului plecat care ia deciziile cu ochii în întuneric. Și, cel mai important, sufletul pus din plin, fără economie.

România U21, altădată privită doar că o adunătură de întâmplări, a devenit o echipa cât se poate de serioasă. A forțat fotbalul din România s-o trateze așa prin rezultatele ei. Jucătorii nu mai inventează accidentări că s-o evite, nici n-o mai iau peste picior în aventuri de filme proaste americane.

La începutul campaniei pentru Euro, în martie 2017, patru jucători erau trimiși acasă la câteva ore după ce aterizaseră în Spania pentru un stagiu de pregătire cu România U21. Își cumpăraseră băutură în aeroport, la București, pentru a-și omorî timpul omenește în timpul zborului. La aterizare au făcut scandal, iar selecționerul de atunci, Daniel Isăilă, le-a arătat imediat pe unde se face îmbarcarea la zborul de întoarcere. Umilința administrată tricoului României de patru puști inconștienți a trecut, dar a lăsat impresia că naționala lor nu e cu nimic mai bună decât cele dinainte. Dintre cei 4, numai Nedelcearu a reușit să-l convingă pe Isăilă că merită să fie iertat. Ceilalți 3 au devenit istorie atât pentru tricoul galben al României, cât și pentru culorile de la echipele de club, iar azi pierd în lupta cu mediocritatea.

Isăilă n-a rezistat în față tentației unui salariu mult superior și a plecat în Arabia Saudită în plin traseu de calificare. În locul sau, a venit de pe băncile școlii de antrenori Mirel Rădoi. La fel ca în cazul lui Isăilă, potrivirea a fost perfectă. Federația a luat o decizie excelentă cu omul pe care era presată să-l suspende cu doar doi ani în urmă pentru că antrena la FCSB fără licență PRO, unde nici n-avea acces la cursuri pentru că nu-și luase Bacalaureatul.

Motiv de glume și de repetate umilințe, Rădoi, căruia ajunsese să i se interzică până și să se ridice de pe bancă pentru a da indicații, a părăsit-o pe FCSB. Patronul clubului, Gigi Becali, a văzut-o că pe-o ușurare. Rădoi nu-i asculta recomandările în privința alcătuirii echipei, așa că intrase deja în linia clasică a declarațiilor defăimătoare ale șefului sau. La fel că puștii pe care îi antrenează azi, Rădoi n-a renunțat la visul sau. A început cursurile la Chișinău, unde BAC-ul nu e condiție de admitere că să devii antrenor profesionist de fotbal. ‘Cazul’ angajării surprinzătoare a lui Rădoi e modelul unei decizii inspirate, cu fler, luate de FRF într-un moment cu totul neașteptat. Rădoi a fost recuperat din mocirla în care a fost tras cu funii din toate părtile și pus să reprezinte România. A făcut-o natural că jucător, iar până acum pare să fie perfect și în noul rol, cel de antrenor.

La nivelul micro al războaielor de existența și al deciziilor, numirea lui Rădoi într-un moment atât de important e detaliul care a făcut să strălucească și mai tare aura echipei. Cu Rădoi, naționala a confirmat primele așteptări și a început să câștige credibilitate în discursul ei. Puștii nu s-au pierdut pe drum, la fel cum au făcut-o atâtea alte generații înainte. Calificarea n-a fost decât începutul.

‘The big picture’ ne arată însă evident care sunt cele trei mari revoluții care au condus naționala de tineret de la poticneală pe picioare la sprint pentru medalie. Vorbim de Hagi, de regula Under 21 și de puștii de import: Radu, Pușcaș, Pașcanu.

1. Fără Hagi, echipa de azi a puștilor minunați n-ar putea fi imaginată. 11 dintre jucătorii din lotul de 23 convocat inițial de Rădoi au trecut sau încă se află la clubul sau. ”Crede-mă, sunt soldați americani! Așa îmi place mie să le spun. Sunt atenți, concentrați, dau totul pentru obiectiv. Vin din ce în ce mai mulți copii buni, avem generație după generație de nivel foarte bun. O să-i vezi și pe cei care vin din urmă”, mi-a spus Hagi acum doi ani, când l-am întrebat de tinerii pe care îi promovează că și cum ar fi cel mai natural lucru din lume.

Mentalitatea din vestiarul lui Hagi, presiunea la care i-a supus pe jucători pentru a le încerca limitele și imaginea lui – autoritate și inspirație – au îmbogățit talentul cu pragmatismul și educația corectă. Munca alături de Hagi nu e o încântare decât dacă faci o pasiune pentru sacrificiu. Victoria de la finalul săptămânii nu e suficientă dacă nu bifează principiile conceptului Hagi. Sunt lucrurile cu care le schimbă ADN-ul unor copii obișnuiți cu joaca. Hagi inspiră, creează, are viziune și se oferă mai mult decât orice alt personaj pozitiv din fotbalul românesc. Se pune la dispoziție cu tot ce înseamnă el ca personalitate complicată și complexă. 200 de copii vin zilnic la antrenamente în Academie, toți cu același vis, să fie campioni.

În discuțiile private, Hagi recunoaște că muncește pentru a face România campioană mondială. La fotbal! Din academia sa plecată din mijlocul nicaieriului, de pe un deal-pășune din Ovidiu, ies în fiecare an campioni cu trofee, nu impostori. Hagi e campion la toate nivelurile de vârstă ale juniorilor și adună finale și titluri noi în fiecare an. Hagi nu s-a mulțumit cu ce-a învățat el într-o carieră uriașă de jucător când a început să sape în pârloagă. A mers la Ajax, Barcelona sau Real pentru a lua acasă cât mai mult know-how pentru copiii pentru care avea să garanteze cu numele sau. „Ei trebuie doar să joace, nu mă aștept la o altă recompensă. Dacă mă salută când mă văd pe stradă e suficient”, mi-a zis Hagi zâmbind când l-am întrebat cum arată recunoștința puștilor când se fac mari.

Hagi încearcă să se înconjoare de oameni care să-l ajute să-și ”scrie” conceptul în mințile tinerilor, se frământă și luptă pentru investiția lui umană. E singura despre care vorbește deschis, pentru că cele aproape 10 milioane de euro pe care le-a scos din conturile sale de economii ca Academia să existe nu sunt niciodată în discursul sau.

Foto: Ianis Hagi în luptă cu cu adversar francez

2. Dacă la Hagi promovarea tinerilor e obișnuință și mod de lucru, la celelalte cluburi din România asta nu s-ar fi întâmplat niciodată fără impunerea regulii U21 de către Federația de Fotbal. Măsura a fost contestată puternic de șefii echipelor de Liga 1. Practic, răscoala împotriva propriilor interese arată modelul periferic de gândire al conducătorilor din România.

Amatorism poleit cu milioane de euro din drepturile TV, ”știința” leadershipului din prima ligă se limitează la gesturi la îndemână, conformiste, lipsite de orice urmă de viziune.

Obligativitatea de a folosi cel puțin un jucător U21 în echipa la toate partidele din Liga 1 i-a pus la muncă pe artiștii combinațiilor. Șefii de cluburi a trebuit să dea mai mult de două bobârnace pe telefon pentru a găsi jucători care să se încadreze în regulă și, în același timp, să ajute echipa. Man, Manea, Coman, Ștefan, Rus sau Olaru probabil că ar fi avut un cu totul alt ritm de progres în carierele lor dacă n-ar fi fost ”împinși” în echipa de bază de regula excelentă a Federației.

Din noul sezon, măsura se extinde la doi fotbaliști U21 în echipa de start, motiv de nouă revoltă pentru viața comodă a milionarilor de drepturi TV din Liga 1.

Atacurile împotriva evidenței și argumentele slabe sunt o constantă a fotbalului românesc, așa că discuțiile nu se vor opri, nici dacă România va câștiga Europeanul cu meciuri la fel de strălucitoare că cele de până acum. Apelul către logică e un lux al unui mediu normal, unde Liga 1 nu se califică.

3. Dar naționala U21 nu e doar despre Liga 1. E și despre Radu, Pașcanu sau Pușcaș, cei trei români fantastici pe care ni i-au educat străinii. Plecați de copii la Inter Milano, Pușcaș și Radu au luat la joacă greutatea universului de sute de milioane de euro în care se aflau. Decizie excelentă, pentru că cei care aleg s-o care în spate eșuează, complesiți de scuze, frustrări și alibiuri care nu țin. Spre deosebire de Pușcaș și Radu, Pașcanu e un produs exclusiv al sistemului britanic. Fundașul a fost un premiat al academiei lui Leicester, a impresionat în tricoul României U21, dar n-a jucat cu seniorii decât la antrenamente. După un Euro minunat, Pașcanu, zidul mobil din apărarea României, are toate șansele să-și țină telefonul pe sonerie deschisă vara asta. Chiar dacă trăiesc de ani buni în străinătate, cei trei sunt doză energizantă de motivație și suflet pe care vestiarul României o primește la fiecare meci.

Fie că batem Germania în semifinale, fie că pierdem, naționala Under 21 merită o plecăciune de recunoștință din partea României. Alături de cei care au construit-o, echipa celor mai buni puști ne-a învățat că mulțumitul cu puțin n-ar mai trebui să fie pentru noi. Galbenul naționalei ne face din nou mândri. La naționala mare numai transpirația de pe tricouri ne dovedește că n-avem de-a face cu fantome plictisite care se dau drept România.

Intensitatea noii generații pune culoare pe teren și sclipiri în ochii suporterilor. Pasul următor: să umplem piețele, să ne bucurăm pentru România, n-am mai făcut-o de mult. Să ne întâlnim cu Hagi pe autostrada magică din viitor pe care i-a proiectat-o României și să-l salutăm.

Sursa foto: UEFA / FRF