Cine este Eric Zemmour: candidat prezidențial, polemist, ultra conservator, bonapartist, gaullist, extremist de dreapta – personaj adulat și disprețuit, care provoacă o furtună mediatică și politică în Franța

Rănit de un protestatar la primul său miting de campanie ținut duminică la Villepinte în nordul Parisului, Zemmour și-a făcut o intrare explozivă pe scena politică “mare” a Franței.

El și-a declarat intenția de a candida în alegerile prezidențiale al căror prim tur de scrutin va avea loc pe 10 aprilie 2022, iar în sondajele de opinie este cotat între 13 și 17%, plasându-l în general pe locul al treilea după președintele centrist Emmanuel Macron, care nu și-a anunțat încă în mod oficial intenția de a candida la propria realegere și lidera Reunirii Naționale (RN, dreapta radicală), Marine Le Pen. Dar nu departe în urma sa sunt candidata Valerie Pecresse (Les Republicains – LR, centru dreapta) și Jean Luc Melenchon (La France Insoumise, stânga anti-globalistă).

Zemmour are acum un sediu de campanie în al optulea arondisment al Parisului, unde reunește o echipă tânără și cu antecedente în politica de dreapta, cum ar fi potențiala directoare de campanie, Sarah Knafo, care i-a făcut legătura cu Marion Marechal Le Pen, fostă deputată și nepoată a liderei RN, de care s-a distanțat, plasându-se la dreapta ei, sau Olivier Ubeda, director de comunicații și în trecut implicat în comunicare la UMP, predecesorul LR.

Adeseori catalogat ca extremist de dreapta, Zemmour se descrie drept bonapartist și gaullist și multe dintre opiniile sale se înscriu în curentul naționalist și suveranist.

Născut la Paris în 1958, fiu al unor imigranți evrei berberi din Algeria, Zemmour își face debutul în jurnalism în 1986 la Quotidien de Paris. În 1996 devine reporter politic la Le Figaro până în 2009, iar în paralel moderează emisiuni TV pe France 2 și RTL.

Pe 6 martie 2010 el a provocat o vie polemică după ce a declarat la Canal+ că “francezii de origine imigrantă au fost mai controlați decât ceilalți pentru că majoritatea traficanților sunt negri și arabi. Este un fapt…”.

În cea mai recentă carte a sa, Franța nu și-a spus ultimul cuvânt, el i-a descris pe cei trei copii evrei Arié și Gabriel Sandler, 6 și 3 ani, și Myriam Monsonego, 8 ani, asasinați în 2012 de teroristul islamist Mohammed Merah ca “străini mai presus de toate și dorind să rămână doar asta și de dincolo de moarte” pentru că au fost îngropați în Israel, un pasaj care a șocat profund.

Luna trecută, într-un interviu la BFM-TV, Zemmour a vrut să dreagă impresia lăsată de acel pasaj, dar nu a reușit decât să irite și mai tare mulți evrei francezi, pocind numele celor doi copii, pe care i-a numit Santander, în loc de Sandler.

El a provocat indignare și prin declarațiile sale apologetice la adresa regimului fascist de la Vichy condus de mareșalul Petain și prin intenția sa anunțată de a iniția abrogarea legii Gayssot prin care este incriminată negarea Holocaustului.

Deși larg condamnat în rândurile comunității evreiești, cea mai numeroasă din Uniunea Europeană, cu circa 500.000 de persoane, atacurile sale împotriva musulmanilor sunt percepute ca justificate de către unii.

Gilles-William Goldnadel, un avocat apropiat dreptei radicale, dacă nu chiar extremei drepte, înțelege această atracție. “Comunitatea evreiască franceză s-a schimbat enorm”, declară el pentru cotidianul Le Monde. “Ea ar fi în mare măsură zemmouriană dacă el nu ar manifesta o lipsă de sensibilitate la problema evreiască.”

Valérie, o pariziană de 50 de ani confirmă acest lucru:” Ne simțim neînțeleși în fața islamismului. Adeziunea deplină la Zemmour este îngreunată de ieșirile sale, dar tot spune lucruri care sunt de mult așteptate.”

Acționat în justiție de multe ori el, a fost condamnat doar de două ori: în 2010 pentru afirmația sus menționată, fiind găsit vinovat de “provocare la discriminare rasială” și în 2019 pentru “provocare la ură religioasă” pentru o afirmație din 2016 pe France 5, când a afirmat printre altele că este necesar să acorde musulmanilor “alegerea între islam și Franța”, explicând că Franța trăiește “de 30 de ani o invazie”, înainte de a adăuga că “în nenumărate suburbii franceze multe fete tinere poartă văl” se dă o “luptă pentru islamizarea unui teritoriu, un jihad”. Programul a stârnit indignare și au fost depuse peste 700 de plângeri la Consiliul Superior al Audiovizualului. Zemmour s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului care a declarat admisibil cazul.

În ceea ce privește strategia sa mediatică, Zemmour s-a inspirat din strategia care i-a adus succes lui Donald Trump în Statele Unite în alegerile prezidențiale din 2016, dar și din cea a rivalei sale actuale, Marine Le Pen, care în 2017 a folosit cu succes platformele digitale în alegerile prezidențiale unde s-a calificat în turul al doilea, fiind învinsă de Emmanuel Macron.

Nicăieri acest sprijin pentru Zemmour nu este mai evident decât pe platforma Meta a Facebook, unde popularitatea sa a explodat în ultimele 18 luni. O căutare realizată de Bloomberg a găsit mai multe grupuri care au fost create de la începutul anului 2020 cu scopul explicit de a-i promova candidatura la alegerile din 2022.

O pagină oficială cu aproape 95.000 de aprecieri mediatizează aparițiile și activitatea lui Zemmour, care este apoi sunt amplificate de o rețea mai largă de grupuri și pagini. Adesea, postările în sine încep relativ inofensiv, apoi capătă un nou sens odată ce sunt difuzate în rețeaua mai largă, scrie Bloomberg.

Proprietatea multora dintre grupurile și paginile mai largi este neclară. Cel puțin un exemplu văzut de Bloomberg are legături cu supremațiștii albi. Postările din grup au fost înițiate de o pagină cu link-uri către un site web împotriva căsătoriilor inter rasiale. În timp ce postările de pe Facebook nu par să fi încălcat regulile platformei, site-ul face mai multe afirmații nefondate bazate pe rasă.

În concluzie, fenomenul Zemmour pare în plină expansiune, profitând de anxietatea pe care mulți francezi o resimt cu privire la imigrație și islamiști, ca și despre măsurile restrictive anti-Covid. Dar până la primul tur al alegerilor prezidențiale din Franța mai sunt cinci luni, iar istoria ultimilor 75 de ani arată că, pus în fața alegerii, electoratul francez respinge întotdeauna soluțiile extremiste sau radicale. (Foto: Eric Zemmour / Facebook)