Cine va fi noul Frodo al României: Ciolacu, Ciucă, Geoană, Simion sau Lasconi?

România a intrat în a doua repriză a super anului electoral 2024, în care se cuplează, din perspectiva campaniei, alegerile parlamentare cu cele prezidențiale. Cuplarea celor două teste ridică și mai mult miza scrutinului prezidențial, candidații vor fi vectorii principali de imagine și comunicare pentru partidele lor la alegerile parlamentare. Prezidențiabili pot fi un element de tractare sau o povară pentru partidele lor, să ridice sau să tragă în jos procentele la parlamentare.

Am intrat în zodia scenariilor legate de alegerile prezidențiale, surse de impredictibilitate și incertitudine cu privire la candidați, strategii de campaniei și variante de putere după alegeri. O certitudine există: vom avea un nou președinte.

Funcția prezidențială rămâne foarte importantă în percepția electoratului dar și a partidelor politice. Chiar și în cadrul constituțional limitat, președintele statului este perceput ca fiind principal vector de putere rezultând din atribuția sa de a numi șefii serviciilor secrete, celor din justiție dar și în alte instituții cheie. Serviciile secrete rămân în percepția electoratului (și nu doar la nivel de percepție) “conducătorii de joc” ai exercițiului puterii în România, la vârful cărora se află comandantul suprem: președintele statului – stăpânul inelelor.

Scenariile curg. Primul episod din serialul scenariilor este întrebare pe cine susțin americanii? Și de ce? Pe X, Y sau pe Z, pentru că este al lor, au lucrat cu el sau cu ea, le-a dat contracte, le-a reprezentat interesele, a fost primit în vizită, a realizat fotografii etc. Sunt și licurici mai mici care au interese contrare, ceea ce asigură o și mai mare dinamică a scenariilor. Licuriciul  iese în avantaj când are la masa de discuții partenerii în mentalul cărora este puternic imprimat reflexul moștenirii culturii fanariote, partea negativă a acesteia.

Un alt episod din serialul scenariilor electorale este legat de întrebarea pe cine vor susține serviciile secrete? Și cum avem multe astfel de instituții, în cadrul cărora avem multe ramuri și unități, povestea devine și mai atractivă.

Grupurile de interese, grupurile de afaceri, oamenii de afaceri intră și ei în serial, au și ei opțiuni de președinte pe care pot să-l susțină prin puterea lor economică sau/și imaginea lor pozitivă în societate.

Mass-media este un actor cu multe roluri și fețe în alegerea președintelui statului, nu a rețineri de la conflictele de interese sau de altă natură. Este anul în care încasările sunt cel mai sus, anul în care nu au timp de concediu.

Liderii partidelor politice urmăresc să-și maximizeze pozițiile în malaxorul puterii infinite din organizației, un succes sau eșec al candidatului lor inevitabil generează schimbări pe culoarul puterii.

Se spune că există înțelegeri politice care privesc o deținerea puterii prezidențiale și a guvernării pe mai multe cicluri electorale, în scopul asigurării unei stabilități constructive.

Toți acești actori (existând și alții) își stabilesc scenarii, tactici, strategii pe care ulterior se avântă să le implementeze cu scopul de a câștiga alegerile prezidențiale. Și în acest punct se lovesc de factorul principal: votanții.

Cum “canalizează” electoratul? Cum îl conving să aleagă scenariul și candidatul lor? Instrumentele și resursele sunt variate.

Fără a avea pe de parte pretenția de a intra într-o analiză amplă și profundă, doresc să menționez următoarele aspecte care pot fi decisive în competiția prezidențială a României în 2024.

Aversiunea electoratului față de efectele contraselecției  la nivelul liderilor politici, guvernamentali și conducătorilor din administrația centrală și locală poate fi un factor decisiv în opțiunea electoratului.

Și după 1989, România s-a confruntat mereu cu un grad de contraselecție în funcții publice și de lideri politici, dar parcă a existat o linie roșie la nivelul tuturor decidenților în numiri și nominalizări pe bază de competențe. După anul 2005 însă, am asistat la degradare majoră în politica de resurse umane la nivel politic și administrativ, implementându-se o contraselecție gravă și opulentă în numiri.

Efectul cel mai grav al contraselecției profunde este un stat eșuat, nefuncțional, care nu asigură nevoile de bază ale populației.

Societatea are o așteptare majoră în corectarea contraselecției profunde.

Întrebarea este dacă electoratul va căuta candidatul/candidata credibil și capabil să corecteze această vulnerabilitate a României, adică un candidat pregătit din punct de vedere profesional, cu voința de da mesajul și de acționa în sensul potrivit?

Coabitarea în exercitarea puterii – centura de siguranță a electoratului

Ciclul de guvernare 2000-2004 a fost ultimul în care electoratul a dat întreaga putere executivă – președintele statului și guvernul – unui singur partid. În tandemul Ion Iliescu – Adrian Năstase, PSD a avut un guvern monocolor, premierul și președintele statului.

Din 2004 însă, în ultimii 20 de ani, electoratul a împărțit mereu puterea, unora oferind mai mult, altora mai puțin, obligând actorii politici la o coabitare, a refuzat să acorde întreaga putere unui singur partid politic. Chiar și atunci când președintele statului și premierul era din același partid, guvernul a fost de coaliție, adică tot o formă de coabitare am avut. Parlamentul nu a fost dominat de un partid majoritar, care să fie capabil să formeze un guvern monocolor.

Electoratul a creat o interdependență a partidelor și liderilor politici, un control reciproc al acestora prin instrumentul coabitării, o formă naturală de protecție împotriva abuzului ce poate fi generat de concentrarea puterii la o singură persoană sau entitate.

Va alege electoratul să păstreze această centură de siguranță? Sau va face un pas spre concentrarea puterii cu un președinte de stat de la un partid care sare și cel mare grup parlamentar?

Nu întâmplător se transmit mesaje politice în care se afirmă că puterea trebuie împărțită după alegerile din această toamnă.

Gradul de discrepanță dintre profilul prezidențiabilului și realitate

Mereu există o diferență în profilul candidatului creat și proiectat de consultanți și realitate. Cu cât această diferență este mai mare, și discrepanța apare în momente cheie ale campaniei, cu atât devine candidatul mai vulnerabil.

Partidele politice au un profil public, un istoric, cu elemente pozitive și negative. Candidații la fel.

În România, polarizarea electorală în mare parte s-a realizat pe dreapta vs. stânga sau dreapta vs. PSD. Asistăm la o încercare de polarizare a electoratului pe această axă a stânga vs. dreapta, PSD vs. PNL, în intenția de a monopoliza agenda publică și mass-media, astfel încât cele două partide se hrănesc reciproc în eforturile de mobilizare a electoratului.

Întrebarea în ce măsură aceste atacuri sunt credibile și au priză la electorat în contextul în care cele două partide coabitează la guvernare, și nu sunt prima oară în această situație în ultimii 20 de ani.

Vedem că PNL încearcă să trezească pericolul PSD-ismului în rândul electoratului, care nu a mai dat președintele statului de 20 de ani. Cu un fost general și premier candidat (încă), pe care nu-l ajută vreo carismă pentru a mobiliza electoratul, PNL crede că își va proiecta președintele în al doilea tur, mizând pe structura de partid și pe alte “surprize” care pot să apară în timpul rămas.

PSD aplică tactica Pâș, pâș, pâș, pâș, așa, și pe urmă vedem. Ce înseamnă această tactică? Candidatul PSD a adoptat o strategie a unei campanii sobre, scopul principal este să nu amintească de aroganța PSD din trecut care a costat scump partidul. Am văzut un Congres PSD minimalist, cu o așezare a scenei și a sălii care să nu genereze adversitate și antipatie prin excese de orice fel.

PSD nu vrea să repete greșelile trecutului când și-a lansat candidatul pe stadion, în concerte și cu excese de putere.

A ales o strategie în care al său candidat se prezintă ca “un om foarte simplu”, fără aroganțe și fără opulență, fără a fi sofisticat.

Ultima dată când PSD a adoptat o campanie sobră, pâș, pâș a obținut 45% la alegerile Parlamentare (2016).

Mircea Geoană a ales profilul unui independent, tehnocrat, cu experiență în relațiile internaționale, deasupra intereselor de partid.

Elena Lasconi este greu de spus ce profil a ales, dar este într-un trend crescător și cu o comunicare care pișcă principalii contracandidați.

Gheorghe Simion și Diana Șoșoacă au un profil naționalist, suveranist cu oportunități reale de crea surprize.

Dar care pot fi sursele discrepanțelor majore dintre profilul prezidențiabilului și realitatea? Scheletele?

Campaniile contracandidaților, acuzațiile și dezvăluirile acestora.

Investigațiile de presă despre fapte și acte de corupție, de aroganță, opulență, imorale ale candidaților au apropiaților acestora.

Acuzații de natură penală față de candidați sau apropiați ai acestora.

Toate apar în scenarii și bârfe, dar ultimele două sunt cele mai puternice elemente. Capacitatea de a gestiona aceste surse de discrepanță majoră poate fi decisivă în rezultatul alegerilor prezidențiale.

Scenarii avem, candidați avem, actori avem, spectatori – votanți avem… Așteptăm finalul serialului să vedem cine va fi noul Frodo al României, noul stăpân al inelelor, deținătorul puterii supreme în stat.