Coabitarea dintre un președinte și un premier de culori politice diferite în Franța revine în actualitate în perspectiva alegerilor legislative anticipate: ce spun precedentele istorice?

După dizolvarea Adunării Naționale și convocarea de alegeri legislative anticipate pe 30 iunie și 7 iulie, sondajele de opinie arată că partizanii președintelui Emmanuel Macron grupați în confederația centristă Ensemble (Împreună) nu au practic nicio șansă să obțină majoritatea în camera inferioară a parlamentului. Reunirea Națională (RN, dreapta populistă) și Noul Front Popular (NFP, alianța stângii) concurează pentru primul loc, chiar dacă proiecțiile arată că niciunul dintre ei nu are deocamdată șanse să câștige majoritatea absolută de 289 din cele 577 de mandate din Adunarea Națională.

RN are chiar și un candidat la funcția de prim ministru, președintele partidului, tânărul de 28 de ani, Jordan Bardella.

Numirea premierul este atribuția exclusivă a șefului statului, dar președintele Macron, ca și predecesorii săi nu va putea face abstracție de compoziția politică a Adunării Naționale și va fi nevoit să desemneze un prim ministru care va avea, foarte probabil, o culoare politică diferită. În acest caz Franța va avea o coabitare, a patra din istoria celei de-a Cincea Republici Franceze, înființată de Charles de Gaulle în 1958.

Cele trei coabitări precedente au avut loc între președintele socialist Francois Mitterrand și premierul neo-gaullist Jacques Chirac (1986 – 1988), Mitterrand și premierul neo-gaullist Edouard Balladur (1993 – 1995) și președintele Chirac și premierul socialist Lionel Jospin (1997 – 2002).

Prima coabitare a fost una confruntațională între doi politicieni care nu erau de acord cu absolut nimic și se disprețuiau în mod evident. Experiment în premieră al celei de-a Cincea Republici, coabitarea dintre 1986 – 1988 a evidențiat limitele puterii prezidențiale, până atunci extrem de importante, în condițiile absenței unei majorități parlamentare favorabile.

Mitterrand a reușit însă să obstrucționeze guvernul, ale cărui ședințe le prezida săptămânal la Palatul Elysee, refuzând să semneze ordonanțele prin care guvernul obținuse delegarea parlamentului să legifereze revenirea la scrutinul parlamentar majoritar uninominal (precedentul parlament dominat de socialist legiferase scrutinul proporțional de listă pentru alegerile din 1986) și o serie de privatizări. Confruntat cu acest refuz, premierul Chirac a transformat ordonanțele în proiecte de lege pe care le-a trimis în parlament unde au fost adoptate prin angajarea responsabilității guvernului. În 1988, atunci când mandatul prezidențial a expirat, Mitterand s-a prezentat din nou în alegeri și a fost ales în turul 2 împotriva lui Chirac.

Între 1993 – 1995 coabitarea între Mitterrand și Balladur a fost una mult mai amiabilă, în condițiile unei majorități imense a dreptei în Adunarea Națională, a stilului mult mai consensual al premierului Balladur și a absenței ambițiilor politice ale lui Mitterand, bolnav de cancer, care nu mai avea intenția să candideze în 1995 (avea să moară în 1996). Alegerile prezidențiale din 1995 aveau să fie câștigate de Chirac care l-a învins pe Jospin în turul 2. Balladur a candidat și el, dar s-a clasat pe locul 3 în turul 1 și a fost eliminat din competiție.

Coabitarea dintre Chirac (care a dizolvat parlamentul în 1997) și Jospin a fost singura care a durat pe durata unui întreg mandat parlamentar (1997 – 2002) și a evidențiat din nou cvasi-impotența șefului în fața unui executiv care se sprijinea pe o majoritate parlamentară. Chirac a utilizat adresările sale publice pentru a critica măsurile legislative ale guvernului, printre care introducerea săptămânii de lucru de 35 de ore. În 2002, cu mandatul prezidențial scurtat de la șapte la cinci ani, Chirac a fost reales, Jospin a candidat din nou, dar s-a clasat al treilea în primul tur de scrutin în urma președintelui și a liderului Frontului Național (predecesorul RN), Jean-Marie Le Pen. În turul al doilea Chirac la învins pe Le Pen, obținând peste 80% din voturi.

Un element comun al celor trei coabitări este rezultatul alegerilor prezidențiale care au urmat, toate soldate cu înfrângerea prim-ministrului candidat. Poate de aceea lidera de facto a RN, Marine Le Pen (fiica lui Jean-Marie) s-a declarat neinteresată de postul de premier, împingându-l în față pe protejatul ei, junele Bardella.

Cum ar putea arăta o coabitare Macron – Bardella/RN este greu de imaginat: președintele Macron califică în mod regulat RN drept partid de extrema dreaptă și în cazul unei majorități absolute în Adunarea Națională a RN va trebui să promulge legi cu care în mod evident va fi în dezacord total, putând doar să le retrimită în parlament pentru o nouă deliberare.

Președintele Franței are atribuții importante în domeniile politicii externe și apărării (numite prin practica constituțională “domeniile rezervate ale președintelui”) și aici s-ar putea isca conflicte între Macron și un premier Bardella, inclusiv la numirea miniștrilor de resort.

Ce se va întâmpla însă în cazul în care nici RN, nici NFP nu vor obține majoritatea absolută în Adunarea Națională? Cum o coaliție dintre cele două formațiuni este exclusă, ar rămâne varianta unui guvern de stânga sprijinit în parlament de macroniști. O astfel de formulă este din nou improbabilă, având în vedere că președintele Macron a numit recent principalul partid al alianței stângii, Franța Nesupusă (LFI, stânga radicală), partid de extrema stângă.

Președintele Franței are la dispoziție prerogativa dizolvării Adunării Naționale, dar nu o poate exercita decât după 12 luni de la precedenta dizolvare. Așa încât, Franța riscă să se trezească după data de 7 iulie într-o situație fără precedent, care ar putea fi descrisă drept haos politic.