Comentariu: Lecţiile uitate ale D-Day

Printr-un spectacol gigantic, liderii mai multor ţări aniversează 75 de ani de la debarcarea din Normandia. Se uită însă lecţiile pe care ar fi trebuit să le învăţăm din Al Doilea Război Mondial, crede Martin Muno într-un comentariu publicat pe Deutsche Welle.

Ce mai spectacol a fost această a 75-a aniversare a D-Day! O cupolă imensă construită în oraşul britanic Portsmouth, un show militar, altul multimedia. Cei 300 de veterani care au participat la debarcarea din Normandia au urcat cu mare pompă pe scenă.

Pe ridurile de pe feţele acestor bărbaţi, toţi trecuţi de 90 de ani, se vede cel mai bine cât este de important să me amintim de naţional-socialism, de Al Doilea Război Mondial, de pacea care a urmat şi care domneşte de atunci în Europa. Dictonul „Să nu uităm niciodată!” se referă desigur la regimul nazist criminal al lui Adolf Hitler, care a dorit exterminarea tuturor celor care nu acceptau regulile înguste ale rasei germane dominante şi care a provocat a doua conflagraţie mondială.

Trebuie să ne amintim însă şi de milioanele de oameni din lumea întreagă care s-au unit pentru a se opune regimului nazist, plătind pentru asta cu o mare de sânge. Cei 150.000 de soldaţi aliaţi care au debarcat în Normandia în urmă cu 75 de ani sunt reprezentativi în acest sens, indiferent de naţionalitatea lor. Sau cum a spus fostul preşedinte francez François Hollande, la aniversarea a 70 de ani de la sfârşitul marii conflagraţii mondiale: „Victoria de la 8 mai nu a fost victoria unei naţiuni asupra alteia. A fost victoria unui ideal asupra unei ideologii totalitare.”

„O chestiune de război şi pace”

Ce ne sperie la aceste zile este faptul că trebuie să ne reamintim ofensiv de toţi factorii care au făcut posibilă pacea în primul rând. Aceştia sunt: recunoaşterea necondiţionată a drepturilor omului ca bază a oricărei forme de ordine civilizatoare, dreptul internaţional incontestabil, cooperarea multilaterală şi respingerea naţionalismului.

Este clar că în acest sens este nevoie de organizaţii supranaţionale puternice. Deja fostul cancelar german Helmut Kohl a evidenţiat mereu acest aspect, atunci când a spus că unitatea europeană nu ar fi doar un proiect economic, ci o chestiune existenţială de război şi pace.

Această conştiinţă se pierde însă în multe locuri. În Marea Britanie de exemplu, gazda aniversării de anul acesta, ţară care crede că se va descurca mai bine singură decât în alianţa cu partenerii ei din Uniunea Europeană. O ţară în care adepţii radicali ai Brexit acceptă inclusiv dezavantaje economice majore, doar pentru afirmarea mândriei lor naţionale. În toată Europa pare să se răspândească această ideologie: naţionalismul nu se strecoară în faţă doar în Ungaria, Polonia sau Italia, ci şi în Germania, unde populiştii de dreapta de la AfD au ajuns chiar să câştige alegeri în landurile din estul ţării.

Personificarea acestui fenomen este însă preşedintele american Donald Trump: pentru el a devenit programatică folosirea altor naţiuni ca simple mijloace în îndeplinirea obiectivului „Make America great again”. El declanşează astfel fără mari ezitări crize economice, conflicte politico-militare şi respinge obiective de protecţia climei adoptate de lumea întreagă.

Rămâne însă lecţia esenţială a D-Day sau a zilei de 8 mai: acolo unde popoarele lucrează împreună, se înregistrează şi succesele. În părţile unde domneşte naţionalismul, războiul şi violenţa nu sunt nici ele departe.