Convenția de la Tighina din 1941 a pus bazele ocupației Transnistriei și a “evacuării” evreilor

Pe 30 august 1941 s-a semnat la Tighina un acord între România și Germania nazistă cu privire la statutul teritoriului numit Transnistria și ocupat de armatele germane și române. Istoricul Vladimir Solonari explică într-un interviu la RFI importanța acestui document.

Numit Convenția de la Tighina, documentul are nouă puncte și a fost semnat din partea României de către generalul de brigadă Nicolae Tătăranu și din partea Germaniei de generalul de brigadă Arhur Hauffe. El a fost semnat la ceva mai mult de două luni după declanșarea atacării URSS de către Germania nazistă, România condusă de generalul Ion Antonescu fiind principalul aliat al lui Hitler pe frontul de est. Dar ce conținea Convenția de la Tighina?.

Vladimir Solonari: Documentul prevedea distribuirea responsabilităților asupra siguranței și exploatării economice a celor două teritorii, de la est de Nistru la Bugul de Sud și de la est de Bugul de Sud până la Nipru. Acesta a fost precedat de convorbiri, dar și neînțelegeri dintre Hitler și Ion Antonescu la Munchen pe 11 iunie 1941, cu mai puțin de două săptămâni înainte de declanșarea războiului împotriva URSS.

Hitler a propus atunci ca România să fie compensată din teritoriile Ucrainei Sovietice ocupate, spunându-i lui Antonescu în mod foarte vag “luați cât vreți”, dar n-a precizat când să ia România acele teritorii.

Armata germană s-a opus ca acest lucru să se întâmple în timpul operațiunilor militare, înțelegând că Hitler a alocat României aceste teritorii după război. Până la urmă s-a ajuns la această formulă ca teritoriul dintre Nistru și Bug să fie alocat României pentru siguranță și exploatare economică, iar în teritoriul dintre Bug și Nipru tot românii era responsabili cu siguranța, iar Germania avea exploatarea economică.

Reporter: A fost acesta primul act colonialist din istoria României?

Vladimir Solonari: România nu a ajuns la declararea anexării, care este un termen juridic și poate fi făcută după război conform tratatului de pace, ceea ce se întâmplă în timpul războiului până la semnarea unui tratat de pace se numește ocupație.

Au existat voci în România în 1941 care cereau anexarea Transnistriei, dar după o anumită ezitare, adjunctul lui Antonescu și ministrul de externe, Mihai Antonescu a refuzat să facă această declarație în timpul războiului, primind sprijinul liderilor opoziției, Maniu și Brătianu.

Reporter: Care era atitudinea lui Ion Antonescu în această privință?

El l-a ascultat pe Mihai Antonescu, pentru că teama lor principală era ca Ungaria să pretindă că prin anexarea Transnistriei România a fost compensată pentru pierderea în 1940 a nordului Transilvaniei.

Din punctul de vedere românesc Transilvania avea o prioritate absolută, ceea ce Mihai Antonescu insistase de la bun început. Acesta era articolul principal de credință al naționaliștilor români. Ion Antonescu nu voia să apară ca acela care a cedat nordul Transilvaniei și a insistat în permanență că aceasta era o concesie temporară.

“Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent. Ei trebuesc deci concentrați în tabere de muncă și întrebuințați la lucru, până când, după terminarea operațiunilor, evacuarea lor spre Est va fi posibilă.” – Articolul 7 al Convenției de la Tighina

Citește tot articolul pe RFI România