Copilăria de-a lungul timpului. Cum a evoluat statutul copilului, de la măcelăritul unui hipopotam alături de familie, la dependența de computer

Societatea occidentală are o viziune destul de specifică despre cum ar trebui să fie copilăria: protejarea, adăpostirea și legiferarea pentru a asigura respectarea acestuia. Percepțiile despre copilărie variază foarte mult în funcție de geografie, cultură și timp.

• Din preistorie, în Evul Mediu și până la generațiile moderne, statutul copilului a suferit modificări dramatice.
  ”Copilăria, ca și familia, ne spune Phillippe Aries într-un studiu celebru, este un sentiment recent în Europa. Considerat în epoca medievală ca un lucru mic și fragil, fără suflet și chip, un res nullias – mortalitatea infantilă era pe atunci foarte ridicată – copilul nu accede la umanitate decât foarte târziu. El trăia până atunci într-o stare de promiscuitate totală care astăzi ne-as candaliza.Va trebui să vină secolul al XVII-lea pentru ca, odată cu mișcarea de școlarizare inaugurată de ordinele religioase, să înceapă în clasele înstărite considerearea separată a copilăriei și nașterea familiei ca loc de intimitate și afecțiuni private” – Pascal Bruckner – Tentația inocenței.

Cum era să fii copil în antichitate, de exemplu – în absența jucăriilor, tabletelor și televiziunii?

Cercetătorii au putut trage o serie de concluzii despre acest lucru, după descoperirea în Namibia, chiar la sud de Walvis Bay, a unor urme de picior aparținând unor copii. Din punct de vedere arheologic, urmele erau tinere, datând doar cu aproximativ 1.500 de ani în urmă.

Au fost făcute de un grup mic de copii care mergeau pe o suprafață de noroi uscat după o turmă de oi sau capre. Unele dintre aceste urme au fost ale unor copii de până la trei ani în compania copiilor puțin mai mari și, probabil, a adolescenților tineri.

Aceste urme de picior sunt ale unor copii care se jucau: ocazional se remarcă sărituri și piruete. De asemenea, ele mai arată că cei mici aveau în grijă o turmă de animele, contribuind la bunăstarea familiei și învățând din mers, de mici, acest lucru.

Alte urme, cu mult mai vechi, au fost descoperite în sudul Etiopiei de mai mulți cercetători de la Università di Roma „La Sapienza”.

Potrivit Theconversation.com, urmele copiilor au fost realizate probabil de specia dispărută Homo heidelbergensis (în urmă cu 600.000 până la 200.000 de ani).

Pe lângă urmele celor mici, au fost descoperite și amprente ale adulților și un mare număr de urme de animale, toate adunate în jurul unor mici bazine noroioase. Unelte din piatră și rămășițele măcelărite ale unui hipopotam au fost de asemenea găsite la fața locului.

Acest ansamblu de urme a fost acoperit de un flux de cenușă dintr-un vulcan din apropiere, datat în urmă cu 700.000 de ani. Fluxul de cenușă a fost depus la scurt timp după lăsarea urmelor, deși nu știm exact cât de curând după aceea.

Urmele nu sunt la fel de anatomice distincte ca cele din Namibia, dar sunt mai mici și pot fi făcute de copii de până la unul sau doi ani, stând în noroi în timp ce părinții și frații mai mari își continuau măcelărirea hipopotamului.

Descoperirile creează o perspectivă unică asupra lumii unui copil cu mult timp în urmă. În mod clar, nu erau lăsați acasă în timpul sarcinilor zilnice, ci erau duși alături de adulți, la toate activitățile.

Și alte dovezi istorice arată cam același lucru: copiii trebuiau să învețe foarte timpuriu să contribuie la supraviețuirea familiei.

Bebelușii și copiii erau văzuți ca fiind cei mai neimportanți membri ai grupurilor lor sociale și familiale. Mortalitatea în rândul lor era foarte mare, foarte puțini reușind să ajungă la maturitate, consideră istoricii.

Istoricul Liviu Zgârciu de la Muzeul Național de Istorie din Alba Iulia spune că rata de supraviețuire era foarte mică. Potrivit acestuia, din 15 copii născuți, ajungeau la maturitate unul, maxim doi. Mulți mureau din cauza bolilor, a foamei și a condiției grele pe care o aveau.

În multe societăți, băieții mici urmau linia de activitate a tatălui, iar fetițele pe cea a mamei. Instrumentele pentru adulți, cum ar fi uneltele de lucru, topoarele, cuțitele și armele, erau adesea disponibile copiilor de la vârste foarte mici, ca mod de învățare.

Drepturile de care beneficiază copiii într-o societate indică drumul acesteia spre civilizație. Timp de sute de ani, copiii au fost tratați în primul rând ca o proprietate. Abia recent, dacă ne referim la scara istoriei, au început să fie considerați ca fiind persoane.

În Antichitate, nimeni nu se gândea să ofere o protecție specială copiilor, iar în Evul Mediu, erau considerați „mici adulți”. În perioada medievală, copiii au învățat să contribuie la bunăstarea familiei la o vârstă fragedă.

Majoritatea gospodăriilor trebuia să își producă singure hrana, iar copiii au devenit o parte importantă a mecanismului de producție. Lucrau în grădină, aveau grijă de frații mai mici și în general făceau lucrurile mai ușoare din gospodărie.

Pe măsură ce creșteau, fetele erau învățate să gătească, să coasă, să spele și să aibă grijă de bolnavi.
Băieții munceau în general alături de tatăl lor la creșterea animalelor, agricultură, vânătoare și întreținerea clădirilor și a gardurilor.

Aceste activități erau prioritare educației, de care aveau parte în general doar copiii din familiile înstărite.

Potrivit unui raport al UNICEF, în țările industrializate de la începutul secolului al XX-lea, nu existau standarde de protecție pentru copii. Era obișnuit ca aceștia să lucreze alături de adulți în condiții nesanitare și nesigure.

Istoricul Liviu Zgârciu spune că obiceiul de a folosi copiii la munci grele s-a păstrat în România până târziu. Spre exemplu, în anii 30 ai scolului trecut, copiii erau frecvent utilizați la o muncă foarte grea: exploatarea aurului.

• ”Există fotografii și documente care arată că în 1937, de exemplu, copiii intrau în galeriile de la Roșia Montană și cărau cu spatele minereu. Aveau 10-12 ani. Ei fiind mici, intrau mai ușor pe galerii” spune Zgârciu.

Recunoașterea tot mai mare a situației lor și o mai bună înțelegere a nevoilor de dezvoltare ale acestora, a condus spre o mișcare menită să îi protejeze mai bine.

Perioada modernă

Jucăriile clasice sunt o invenție relativ modernă în istorie. Copiii s-au jucat însă întotdeauna. Frații și surorile s-au jucat între ei. Deseori își făceau propriile jocuri și jucării. Se jucau afară pe vreme bună, când aveau timp liber de la treburi.

Prin secolul al XX-lea, industriile au crescut dedicate exclusiv divertismentului pentru copii. Astăzi, puteți cumpăra jocuri, echipamente sportive scumpe, alimente cum ar fi cerealele pentru micul dejun și gustări comercializate special pentru copiii mici sau puteți urmări emisiuni TV sau filme destinate tinerilor spectatori.

Școlile s-au extins și au necesitat prezența copiilor până la vârsta de 16 ani sau absolvire. Tot mai mulți tineri frecventează facultatea.

Când casele produceau o mare parte din ceea ce aveau nevoie pentru a supraviețui, existau multe familii numeroase de 8-10 copii sau chiar mai mulți.

Pe măsură ce mai multe familii au început să locuiască în orașe, iar familiile trebuiau să cumpere ceea ce aveau nevoie, familiile mai mici, cu 2-3 copii, au devenit norma.

Silent Generation (1919-1942) este expresia lor. Este vorba despre copiii din generația perioadei interbelice, despre care se spune că ”au crescut în liniște”.

A urmat însă epoca Baby Boomers (1943-1961), după cum îi spune numele, o generație cu indivizi numeroși, rezultatul unei explozii a natalității. Este generația mișcărilor sociale, a răsturnării ordinii de până atunci, a persoanelor competitive, dispuse la efort.

În România comunistă, fenomenul s-a înregistrat între 1967-1989. Cei născuți în perioada respectivă au fost numiți ”Decreței”. Vine de la un decret emis de autoritățile comuniste, prin care avortul voluntar era interzis.

Măsura (coroborată și cu altele, de natură economică) a dus la o creștere a numărului de nașteri. De cealaltă parte, s-au înregistrat și multe decese, în rândul femeilor care apelau la metode non-medicale pentru avort.

• ”Femeile erau umilite. Am găsit multe situații în care acestea erau controlate lunar la fabrica la care munceau, legat de menstruație. Dacă menstruația întârzia, putea fi vorba despre indicii că era însărcinată și atunci era atenționată cu privire la eventualitatea unui avort. Sunt multe informații pe acest subiect. În acest context se apela la așa-numitele leacuri băbești, iar ginecologii care se ocupau de avorturi riscau să intre în pușcărie” – Liviu Zgârciu.

Generația X (1962-1977) este una a copiilor mai degrabă neglijați de părinții lor, ocupați cu munca. Este prima generație care a crescut în prezența computerului și a dat tonul mobilității și independenței în raport cu munca.

Millennials (1978-1997) este o generație numeroasă, extrem de adaptată la tehnologie și nu-și explică viața de zi cu zi în afara ei. Sunt independenți, pot lucra în echipe multietnice, sunt adaptabili și în general nu păstrează locurile de muncă o viață, așa cum făceau bunicii și chiar părinții lor.

Generația Z (1995-2010) este prima generație socială care a crescut cu acces la Internet și la tehnologia digitală portabilă de la o vârstă fragedă. Membrii generației Z au fost numiți „nativi digitali”.

Adolescenții din generația Z sunt mai preocupați decât generațiile mai în vârstă de performanța academică și de perspectivele de muncă.

Sunt multitasking și sunt capabili să utilizeze mai multe dispozitive în același timp, fără nici o problemă.

Standardele internaționale privind drepturile copilului au avansat accelerat în ultimul secol.

1924 Liga Națiunilor a adoptat Declarația de la Geneva privind drepturile copilului, elaborată de Eglantyne Jebb, fondatorul Fondului Salvați Copiii. Declarația prevede că toți oamenii datorează copiilor dreptul la: mijloace pentru dezvoltarea lor; ajutor special în momente de nevoie; prioritate pentru ajutor; libertatea economică și protecția împotriva exploatării; și o educație care insuflă conștiința socială și datoria.

1946 Adunarea Generală a Națiunilor Unite înființează Fondul internațional de urgență pentru copii, UNICEF, cu accent pe copii din întreaga lume.

1948 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă Declarația universală a drepturilor omului, în care articolul 25 dă dreptul mamelor și copiilor la „îngrijire și asistență specială” și „protecție socială”.

1959 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă Declarația Drepturilor Copilului, care recunoaște, printre alte drepturi, drepturile copiilor la educație, joc, un mediu de susținere și îngrijire a sănătății.

1966 Cu Pacturile internaționale privind drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale, statele membre ale Națiunilor Unite promit să susțină drepturi egale – inclusiv educație și protecție – pentru toți copiii.

1968 Conferința internațională privind drepturile omului este convocată pentru a evalua progresele realizate de țări în cei 20 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Se elaborează o agendă pentru viitoarele activități și se consolidează angajamentele naționale privind respectarea drepturilor omului.

1973 Organizația Internațională a Muncii adoptă Convenția 138, care stabilește 18 ani ca vârstă minimă pentru desfășurarea unei activități care ar putea fi periculoase pentru sănătatea, securitatea sau morala unei persoane.

1974 Preocupată de vulnerabilitatea femeilor și a copiilor în situații de urgență și de conflict, Adunarea Generală solicită statelor membre să respecte Declarația privind protecția femeilor și copiilor în situații de urgență și în conflictele armate. Declarația interzice atacurile sau încarcerarea femeilor și copiilor civili și susține sfințenia drepturilor femeilor și copiilor în timpul conflictelor armate.

1978 Comisia pentru drepturile omului prezintă un proiect al unei Convenții privind drepturile copilului spre examinare de către un grup de lucru format din state membre, agenții și organizații interguvernamentale și neguvernamentale.

1979 Pentru a marca cea de-a douăzecea aniversare a Declarației privind drepturile copilului din 1959, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite declară anul 1979 drept Anul internațional al copilului, în care UNICEF joacă un rol principal.

1985 Regulile minime standard ale Națiunilor Unite pentru administrarea justiției pentru minori detaliază principiile unui sistem de justiție care promovează interesul superior al copilului, inclusiv educația și serviciile sociale și tratamentul proporțional pentru copiii deținuți.

1989 Convenția cu privire la drepturile copilului este adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite și este larg aclamată ca o realizare de referință pentru drepturile omului, recunoscând rolurile copiilor ca actori sociali, economici, politici, civili și culturali. Convenția garantează și stabilește standarde minime pentru protejarea drepturilor copiilor în toate capacitățile. UNICEF, care a contribuit la elaborarea Convenției, este numit în document ca o sursă de expertiză.

1990 Summitul Mondial pentru Copii se desfășoară la New York. Orientările pentru prevenirea delincvenței juvenile prezintă strategii pentru prevenirea criminalității și protejarea tinerilor cu risc social ridicat.

1991 Experți de la UNICEF, Salvați Copiii, Apărarea Internațională pentru Copii și alte organizații se întâlnesc pentru a discuta despre datele colectate din procesul de raportare al Convenției privind drepturile copilului. Întâlnirea duce la înființarea oficială a Rețelei Internaționale a Drepturilor Copilului (CRIN) în 1995.

1999 Organizația Internațională a Muncii (ILO) adoptă Convenția privind cele mai grave forme de muncă a copiilor, solicitând interzicerea și eliminarea imediată a oricărei forme de muncă care ar putea dăuna sănătății, siguranței sau moralei copiilor. UNICEF lucrează cu OIM din 1996 pentru a promova ratificarea standardelor internaționale de muncă și a politicilor privind munca copiilor.

2000 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă două protocoale opționale la Convenția din 1989 privind drepturile copilului, obligând statele părți să ia măsuri cheie pentru a împiedica copiii să ia parte la ostilități în timpul conflictelor armate și să pună capăt vânzării, exploatării sexuale și abuzului asupra copiilor.

2002 La sesiunea specială a Organizației Națiunilor Unite pentru copii, delegații pentru copii se adresează pentru prima dată Adunării Generale. Agenda World Fit for Children a fost adoptată, subliniind obiective specifice pentru îmbunătățirea perspectivelor copiilor în următorul deceniu.

2006 UNICEF co-publică Manualul pentru măsurarea indicatorilor de justiție pentru minori cu Biroul Națiunilor Unite pentru droguri și criminalitate. Manualul permite guvernelor să evalueze starea sistemelor lor de justiție pentru minori și să facă reforme după cum este necesar.

2010 Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite emite statutul Convenției privind drepturile copilului.

2011 Se adoptă un nou protocol opțional la Convenția din 1989 privind drepturile copilului. Conform acestui protocol opțional privind o procedură de comunicare, Comitetul pentru drepturile copilului poate depune plângeri cu privire la încălcarea drepturilor copilului și poate întreprinde investigații.

Grafic: G4Media.ro

Surse: iowaculture.gov, unicef.org, theconversation.com, britannica