Critici dure în New York Times la adresa președintelui Biden: Încă o președinție în pragul eșecului / De acest 11 septembrie, un președinte slăbit va prezida peste o țară slăbită

Suntem o țară care nu a putut împiedica un demagog să ajungă la Casa Albă; nu a putut opri o gloată insurecțională să ia cu asalt Capitoliul; nu a putut câștiga (ori măcar evita să piardă) un război contra unui inamic retrograd din punct de vedere moral și tehnologic; nu a putut înfrânge o boală împotriva căreia există vaccinuri sigure și eficiente; și care nu reușește să-și regăsească încrederea în guvern, în presă, în establishment-ul științific, în poliție sau în oricare altă instituție menită a funcționa spre binele comun, scrie The New York Times, publicație cu simpatii democrate, citată de Rador.

O civilizație „se naște stoică și moare epicuriană”, scria istoricul Will Durant, referindu-se la babilonieni. Civilizația noastră s-a născut optimistă și luminată, fie și numai după standardele acelei epoci. Acum ai senzația că se ofilește într-o senilitate paranoică.

Joe Biden ar fi trebuit să fie omul zilei: o prezență liniștitoare emanând bun simț, moderație și încredere. Candidat fiind, s-a recomandat drept un președinte de tranziție, un personaj patern după tiparul lui George H.W. Bush care va readuce demnitatea și prudența în Biroul Oval, după falsitatea și haosul de dinainte. E motivul pentru care l-am votat, așa cum au făcut-o și mulți alții care înclinau cândva spre republicani.

Dar Biden a devenit, din contră, emblema zilei: încăpățânat dar șovăitor, ambițios dar inept. Pare a fi ultimul om din SUA care a realizat că, oricât de valide ar fi argumentele teoretice pentru retragerea ultimelor noastre trupe din Afganistan, supozițiile armatei și serviciilor secrete pe care a fost clădită retragerea au fost profund viciate, maniera în care a fost ea executată constituie o rușine națională și un act de trădare morală, iar momentul ales a fost unul catastrofal.

Iată că ne regăsim comemorând prima mare victorie jihadistă asupra Americii, cea din 2001, imediat după ce am încasat a doua mare victorie jihadistă asupra Americii, cea din 2021. Memorialul 9/11 de la World Trade Center – cu apa căzând în cascadă într-un gol pentru a se scurge apoi într-un altul, ieșind din câmpul vizual – nu a părut nicicând mai potrivit.

Acum Biden propune să trecem mai departe cu legea lui a reconcilierii bugetare de 3,5 trilioane de dolari, pe care Jonathan Weisman o califica în The Times drept „cea mai semnificativă extindere a plasei de siguranță naționale de după războiul împotriva sărăciei din anii ’60”.

Atunci când Lyndon Johnson și-a lansat războiul împotriva sărăciei, legile asociate acestuia – de la tichete de masă până la asistența publică de sănătate – au fost adoptate de majorități din ambele partide, într-un Congres dominat categoric de democrați. Biden are ambiții similare, dar fără a avea la dispoziție aceleași mijloace politice. Inițiativa aceasta nu se va termina cu bine.

Săptămâna trecută Joe Manchin, un democrat din Virginia de Vest, a publicat în The Wall Street Journal un eseu în care afirma: „Eu unul nu voi susține o lege de 3,5 trilioane de dolari și nimic apropiat de un asemenea nivel al cheltuielilor suplimentare fără a se lămuri mai bine de ce Congresul optează să ignore efectele grave pe care inflația și datoria le au asupra actualelor programe guvernamentale”.

Oare Casa Albă îi acordă mesajului lui Manchin ceva mai multă atenție decât le-a acordat informărilor serviciilor secrete din vară care avertizau în privința perspectivei unei victorii rapide a talibanilor?

Poate că Biden presupune că legea, odată adoptată, se va dovedi tot mai populară în timp, la fel ca Obamacare. Dar acesta e scenariul optimist. O altă posibilitate e ca el să sufere un dezastru legislativ, la fel ca reforma sănătății încercată de Hillary Clinton în 1994, care ar fi pus capăt președinției lui Bill Clinton dacă el n-ar fi făcut un viraj clar către centru, inclusiv prin anunțarea doi ani mai târziu a sfârșitului „asistenței sociale, așa cum o știm noi astăzi”.

Chiar și acest precedent optimist a fost urmat de un fiasco democrat în 2010, când partidul a pierdut 63 de locuri în Cameră. Dacă istoria se va repeta la alegerile generale din 2022, mă îndoiesc că până și cei mai apropiați colaboratori ai lui Joe Biden au încredere că el va avea forța necesară pentru a lupta să-și redobândească poziția în 2024. Și a demonstrat cumva Kamala Harris că are talentul politic necesar pentru a drege lucrurile?

Poate că lucrul care îi va salva pe democrați este acela că slăbiciunea lui Biden l-ar putea tenta pe Donald Trump să încerce (și aproape sigur să și reușească) să obțină nominalizarea republicană la președinție. Însă în acel caz va exista și posibilitatea ca el să câștige alegerile.

Există o cale înapoi de pe marginea prăpastiei. Ea începe prin găsirea de către Biden a unei modalități de a admite public gravitatea gafelor administrației sale. Cel mai rușinos aspect al retragerii din Afganistan îl constituie incompetența Departamentului de Stat în ce privește accelerarea procedurii de eliberare a vizelor pentru miile de afgani eligibili pentru a veni în SUA. Probarea răspunderii ministeriale poate începe cu demisia lui Antony Blinken.

Președintele ar putea de asemenea urma sfatul lui Manchin, care a propus o „pauză strategică”, și i-ar putea presa pe democrații din Cameră să adopte legea cu susținere bipartidă pentru infrastructură de 1 trilion de dolari, fără s-o mai țină ostatică în vederea adoptării legii de reconciliere de 3,5 trilioane de dolari. Infrastructura îi preocupă mult mai mult pe alegătorii de centru decât reînvierea programului Marea Societate [cel din anii ’60, amintit mai sus – n.trad.], care teoretic nici n-ar fi trebuit să facă parte din programul lui Biden.

Senzația mea e că Biden nu va face nici una nici alta. Ultimele câteva luni ne-au dezvăluit ceva îngrijorător despre acest președinte: e mândru, inflexibil și se crede mult mai inteligent decât este în realitate. Ceea ce înseamnă vești proaste pentru administrație. Și vești chiar și mai proaste pentru o țară care are nevoie cu disperare să evite o nouă președinție eșuată.

Sursa: The New York Times/ Articol de Bret Stephens/ Rador / Traducere: Andrei Suba