Criza apei în Crimeea. Riscul unui dezastru ecologic

Peninsula Crimeea, anexată ilegal de Rusia, se confruntă cu o criză ecologică, în condițiile în care Rusia și Ucraina exprimă oficial puncte de vedere diferite, însă niciuna dintre părți nu neagă existența problemei, ci doar amploarea și consecințele ei, arată o analiză Sinopsis.

Un proverb românesc spune “semeni vânt, culegi furtună”, fiind la origine un avertisment de înțelepciune din Vechiul Testament. Din anul 2014, Crimeea este un teritoriu disputat între Ucraina și Rusia, precum și scena unui conflict politico-militar aflat încă în derulare. În prezent, peninsula se confruntă și cu perspectiva unei crize umanitare și ecologice: nu mai are apă, pentru populație și pentru agricultură, iar la orizont nu se văd nici nori aducători de ploaie, nici un compromis reciproc avantajos pe care să și-l dorească cele două state beligerante.

• Citește și: Un nou zid de instabilitate se ridică în Europa: Crimeea, Donbas, Belarus, Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud și Karabahul de Sus

În ecuația conflictului a intervenit, aparent pe neașteptate, un factor cu care niciun stat al lumii nu se poate lupta singur: schimbările climatice, ale căror efecte sunt dramatice în cazul particular al Crimeii. Peninsula a avut dintotdeauna un deficit de apă, deoarece 3/4 din suprafața ei este o câmpie cu climat arid și semi-arid. Soluția pentru această problemă a fost avansată încă din anul 1833, de către botanistul rus de origine finlandeză Christian Steven, care a propus construirea unui canal care să alimenteze Crimeea cu apă provenind din râul Nipru (1). Concretizarea ideii a venit 130 de ani mai târziu, în intervalul 1961 – 1971, sub paternitatea URSS. Canalul are o lungime de 400 km, fiind proiectat să livreze apă la un debit de 380 metri cubi/secundă, pentru irigarea a peste 350.000 de hectare (2).

După anexarea peninsulei de către Rusia, Ucraina a ripostat simplu, construind un baraj care a blocat furnizarea apei pe acest canal. Moscova a demarat un set  de măsuri având ca scop integrarea accelerată a peninsulei în economia Federației Ruse, în special prin ambițioase lucrări de infrastructură, precum podul de 19 km peste strâmtoarea Kerci – acum, cel mai lung din Europa – al cărui cost de execuție a fost de 3,7 miliarde de dolari (3), patru cabluri submarine pentru alimentarea cu energie electrică (4), un gazoduct de aproape 400 km (5), autostrada Tavrida (6), o cale ferată directă și un nou terminal de aeroport la Simferopol – cel mai mare din partea de sud a federației (7). În plus, la scurt timp după anexare, Rusia a dublat pensiile și salariile funcționarilor publici din Crimeea (8).

Lesne de imaginat, volumul investițiilor rusești din ultimii șase ani este cu mult peste tot ce a investit Ucraina în Crimeea, timp de aproape trei decenii: în fapt, totalul estimat până în anul 2022 este de 15 miliarde de dolari (9), o sumă enormă, care demonstrează că peninsula a devenit un proiect-fanion pentru Kremlin. În pofida acestui efort financiar, orașe precum capitala Simferopol și Bakhchisaray au în prezent alimentarea cu apă raționalizată (10), iar agricultura a înregistrat un puternic declin – potrivit oficialilor ucraineni, 70% din stepa peninsulei se află în curs de deșertificare (11), ceea ce inerent va afecta și turismul, o ramură esențială în economia locală a Crimeii.

Impactul exact din acest moment nu e clar, deoarece Rusia și Ucraina exprimă oficial puncte de vedere diferite, însă niciuna dintre părți nu neagă existența problemei, ci doar amploarea și consecințele ei. Cert este faptul că, în primăvara anului 2017, autoritățile locale din Crimeea au interzis, pur și simplu, culturile de orez și soia, mari consumatoare de apă, situația fiind explicată sec de la nivelul Comitetului de Stat al rezervelor de apă: „agricultura a fost anulată!” (12). În plus, nu doar ariditatea revine în solul peninsulei, ci și salinitatea acestuia, ca efect al folosirii în exces pentru irigații a apei provenite din rezervele subterane proprii ale Crimeii – merită amintit faptul că au fost necesari 10 ani pentru ca sarea din pământul stepei să fie “spălată” cu apa adusă pe canal din Nipru și abia după terenurile au devenit propice pentru agricultură.

Rezerve în scădere continuă

Anterior ocupației rusești, alimentarea cu apă în peninsulă era realizată într-un mix de surse (13): rezerve locale – 8,7%, rezerve subterane – 4,4%, din apă de mare – 0,1% și din râul Nipru, prin intermediul canalului din zona de nord – 86.6%. Dar, un volum de 80% din procentul de 86,6% era utilizat pentru irigații în agricultură, iar restul pentru umplerea rezervoarelor și alimentarea cu apă a populației. Situația din prezent este complet diferită: autoritățile ruse au admis în vara anului curent că rezervele totale de apă ale peninsulei au scăzut cu 60% în ultimii șase ani (14), iar autoritățile locale din Crimeea au declarat anul 2020 ca fiind cel mai secetos din ultimii 150 de ani (15), deoarece s-a acumulat deficitul de apă rezultat din faptul că în iernile ultimilor ani nu a mai nins și nici măcar nu a mai plouat.

La momentul anului 2014, autoritățile ruse erau optimiste, preconizând o serie de soluții alternative, ce urmau să compenseze pierderea alimentării cu apă din Nipru. De pildă, Institutul rus pentru cercetări în hidrogeologie și inginerie geologică considera că soluția constă în stocarea apei de ploaie și a celei rezultate din ninsori (16), dar această ipoteză a fost invalidată de evoluția climatică recentă din peninsulă. Ulterior, Ministerul rus al Dezvoltării Regionale a avansat ideea că salvarea ar fi însăși canalul: întrucât nu a fost reparat niciodată și ajunsese la 40% pierderi pe tranzit, exista posibilitatea ca în cei 50 de ani de exploatare să se fi acumulat în subteranul său importante rezerve de apă (17).

Aceasta din urmă a rămas însă la stadiul de propunere, ulterior fiind trecute în revistă și alte soluții, precum construirea de noi centrale pentru desalinizarea apei de mare – respinsă pe motiv de costuri mari și ineficiență – sau chiar survolul peninsulei de către un avion dotat cu tehnologia de stimulare a ploii artificiale (18).

În cele din urmă, s-a recurs la singura soluție viabilă pe moment, una de inspirație sovietică, dar care ignoră tocmai concluziile cercetărilor realizate în perioada URSS și care riscă să provoace un dezastru ecologic: săparea de noi puțuri de exploatare a rezervelor subterane de apă, care să fie nu doar mai multe, ci și mai adânci. Concomitent, Ministerul rus al Apărării a desfășurat trupe de geniu cu sarcina să instaleze conducte care să unească rezervoarele de apă de care dispune Crimeea – 23 la număr, dintre care 15 sunt conectate la cursuri de apă din peninsulă, restul de 8 fiind anterior folosite pentru stocarea apei livrate prin canal (19) și care sunt acum goale. La începutul anului curent, cantitatea de apă din cele 15 rezervoare rămase era de numai 37% din capacitatea lor (20), procent care a scăzut și mai mult odată cu prelungirea secetei.

Lecția de care nu țin cont acum autoritățile ruse vine din perioada 1940 – 1970, când pe întreg teritoriul Crimeii au fost realizate cercetări hidrogeologice și foraje de explorare, în special în zona de nord fiind săpate mii de puțuri de mare adâncime. S-a încercat astfel găsirea unei soluții pentru cererea în creștere de apă pentru alimentarea populației și a industriei, parțial reușindu-se: cantitatea de apă extrasă de la mare adâncime a crescut de la 0.19 km cubi în 1960, la 0.55 km cubi în 1975.

Dar, extracția intensivă s-a soldat cu numeroase efecte adverse, semnificative fiind surparea pe o arie regională a straturilor de subsol în care se aflau respectivele rezerve de apă, iar de-a lungul zonei de coastă apele subterane au fost contaminate cu apa sărată a mării (21). Această abordare a fost abandonată încă din timpul URSS, întrucât era clar că nu constituie o soluție pe termen lung, iar canalul abia inaugurat asigura peninsulei o abundență de apă fără precedent.

În ultimii doi ani, șase râuri din Crimeea au secat, din cauza secetei prelungite: Kacha, Alma, Chernaya, Belbek, Tonas (22) și Biyuk-Karasu, cel din urmă fiind unul dintre cele mai mari din peninsulă. Nu este o întâmplare, deoarece modelările predictive realizate de oamenii de știință au arătat că problema nu este exclusiv una a Crimeii, ci va afecta întreaga Ucraină, în două trepte: în intervalul 2031-2050, actualul teritoriu cu climat semi-arid va deveni arid (cel mai afectate urmând a fi regiunea Kherson și peninsula Crimeea), iar până în 2080-2100, întreaga parte de sud a Ucrainei se va confrunta cu acest fenomen (23). În acest context, intensificarea exploatării rezervelor subterane va avea ca efect accelerarea procesului de “uscare” a climatului Crimeii, deoarece va reduce și mai mult cantitatea de apă aflată în circuitul natural. Prin urmare, dacă autoritățile ruse vor continua să foreze noi puțuri, practic nu vor face altceva decât să împingă peninsula mai repede spre deșertificare.

Probleme vechi, în context nou

În schimb, prioritățile Rusiei par să fie strict de moment și mult prea multe concomitent: menținerea la un nivel rezonabil a alimentării cu apă în centrele urbane Simferopol și Sevastopol, asigurarea necesarului pentru contingentele militare dislocate în peninsulă și pentru industriile locale de apărare și chimică (24), precum și susținerea turismului pe litoralul peninsulei – probabil, mai degrabă din rațiuni de imagine, având în vedere volumul mare de reclame prin care populația rusă este îndemnată să viziteze Crimeea. La rândul ei, Ucraina insistă că necesarul de apă pentru populație poate fi asigurat fără probleme din resursele proprii ale peninsulei (25), apreciere bazată însă pe date anterioare ocupației rusești și care nu ține cont de impactul cumulat pe care l-au avut asupra resurselor necesitățile noi induse sub administrația rusă a Crimeii.

La modul concret, în capitala Simferopol a fost introdus un orar de furnizare a apei, anume 3 ore dimineața și 3 ore seara (26), iar apa caldă este furnizată numai la sfârșit de săptămână (27). În plus, în ultimii șase ani rețelele de conducte din orașele Crimeii nu au beneficiat de lucrări de înlocuire sau reparație, ajungând să fie puternic afectate de coroziune (28), chiar autoritățile din Sevastopol estimând la 40% pierderile din rețeaua de alimentare cu apă, din cauza uzurii conductelor (29). Totuși, autoritățile ruse au alocat abia în luna octombrie 2020 fonduri pentru reparații la rețelele de conducte și numai 11 milioane de dolari (30), după ce în anul precedent lucrările de înlocuire au reprezentat doar 1% din totalul acestor rețele (31) (un procent care, însă, nu e cu mult diferit de cel din Rusia, anume de 1,5% anual (32). O altă consecință a uzurii este și scăderea calității apei furnizate populației, în unele cartiere din capitală aceasta nemaifiind considerată potabilă – autoritățile locale au instalat containere pentru ca populația să poată lua apă pentru consum, dar, surprinzător, unele au fost sparte pe timpul nopții, în presupuse acte de vandalism (33), posibil a reflecta nemulțumirea locuitorilor.

Situația este gravă, atât de gravă încât Rusia acuză partea ucraineană că se face responsabilă de o criză umanitară, în timp ce Ucraina se teme că armata rusă va forța în curând o extindere a invaziei, pentru a prelua sub control canalul de alimentare cu apă din Nipru. Dincolo de retorica ambelor părți, riscul unei catastrofe ecologice este real, pentru că a fost deja depășit punctul de echilibru în gestionarea rațională a resurselor de apă disponibile în Crimeea, iar abordarea Rusiei pare inspirată din politicile economice sovietice, care alocau resurse mai întâi pentru proiecte industriale și militare, abia după care urmau necesitățile populației (34).

Merită observat că toate comunicatele autorităților ruse cu privire la marile proiecte de infrastructură realizate în ultimii șase ani în Crimeea includ mențiuni exprese, cu tentă propagandistă, privind finalizarea lor înainte de termenele prevăzute. La rândul lor, autoritățile din peninsulă au îmbrățișat un stil bombastic, pur stahanovist, de raportare la realitate: de exemplu, ministrul Agriculturii din Crimeea declara (35) în decembrie 2019 că ținta la exportul de produse agricole pe anul respective a fost îndeplinită în proporție de 229% (!), în condițiile în care agricultura republicii era sever afectată de lipsa apei.

Întreruperea aprovizionării cu apă este o veche tactică de asediu, folosită de la începuturile istoriei scrise și până în prezent. De pildă, împăratul Traian a recurs la blocarea alimentării cu apă pentru înfrânge rezistența dacilor care apărau Sarmisegetuza. Un exemplu mai recent a fost consemnat anul trecut, în timpul așa-numitei bătălii pentru Tripoli, capitala Libiei, când un grup armat neidentificat a închis, temporar, valvele conductei prin care se asigura apa necesară orașului de 2,5 milioane de locuitori (36). Elementul de noutate ține de scopul pentru care se recurge la această tactică, mai precis dacă este vizată o forță armată adversă sau o populație civilă – cea din urmă situație reprezentând un posibil caz de crimă de război, potrivit ONU și legislației internaționale.

Totuși, încadrarea unor astfel de acțiuni ca fiind crime de război e dificilă. Un articol prezentat la ediția din 1998 a Forumului organizat la Geneva de Comitetul Internațional al Crucii Roșii ia în considerare situația în care populația civilă și producția agricolă sunt afectate de blocarea alimentării cu apă de către o forță de ocupație (37) – din această perspectivă, responsabilitatea actualei situații din Crimeea aparține Rusiei, în calitate de agresor și ocupant, nu Ucrainei. Mai mult de atât, același studiu incriminează chiar și proasta întreținere a rețelelor de alimentare cu apă sau neefectuarea la timp a procedurilor de curățare a lor de către forța de ocupație (38), ambele mențiuni fiind aplicabile în situația din prezent a orașelor Simferopol și Bakhchsaray.

Suplimentar, legislația internațională ce are ca obiect protejarea populației civile în caz de conflict armat pune accent pe faptul că este interzisă „distrugerea” elementelor de infrastructură destinate alimentării cu apă a acesteia, alte situații fiind prevăzute în subsidiar sau la un mod care permite interpretări. Ori, nu este cazul de distrugere nici în exemplul din Libia – unde atacatorii doar au închis valvele conductei, nici în cazul peninsulei Crimeea – unde canalul care aduce apa din Nipru este intact. Caracterul reversibil al acestor acțiuni le indică, de fapt, natura: sunt instrumente de negociere și ar trebui tratate ca atare de către toate părțile implicate.

O criză exploatată politic

Premisa de la care pornește Kievul în gestionarea situației este că această criză a resurselor de apă constituie singura pârghie de care Ucraina dispune pentru a redobândi controlul asupra peninsulei (39), enunț ce-i aparține lui Anton Korinevich, reprezentantul permanent al Președintelui Ucrainei pentru Crimeea. Premisa de la care pornește Moscova este aceea că poate folosi aceeași criză pentru a-și maximiza prin negociere beneficiile, sens în care președintele Putin a condiționat reglementarea situației din regiunea Donbas (40) de reluarea alimentării cu apă prin canalul Nipru – Crimeea.

Din perspectiva dezastrului ecologic prefigurat la orizont, poziția ucraineană pare insensibilă la risc, în timp ce poziția rusă e de-a dreptul cinică. Cifrele mari ce descriu angajamentul financiar al Rusiei în Crimeea explică motivul pentru care autoritățile ucrainene nu trebuie să își facă speranțe că vor reveni curând în peninsulă, iar destinația sumelor investite confirmă această apreciere (investițiile corespund unor interese ale Rusiei, nu nevoilor Crimeii). Kremlinul nu va ceda cât timp Vladimir Putin este președintele țării, fiind o chestiune de orgoliu personal și de prestigiu internațional. Ucraina însăși nu e pregătită să gestioneze peninsula la un nivel de performanță economică comparabil cu Rusia (care a asigurat o alocare bugetară anual de 1-2,7 miliarde de dolari (41) și de natură să genereze adeziune în rândul populației locale – aspect admis de același Anton Korinevich (42).

Exemplul cel mai bun este al Germaniei, care a așteptat o jumătate de secol momentul propice pentru reunificare, iar când aceasta a avut loc Germania de Vest avea un venit pe cap de locuitor aproape dublu (43) față de Germania de Est. În mod paradoxal, însă, Crimeea poate fi un caz devenit realitate mult mai devreme, date fiind circumstanțele favorizante induse de schimbările climatice aflate în curs. Într-adevăr, criza apei este o pârghie, dar una echivalentă cu a avea un singur cartuș pe țeava pistolului – dacă Ucraina nu abordează cu realism situația, va fi în cel mai bun caz un cartuș irosit, dacă nu chiar unul tras în propriul picior. Rusia riscă să se facă vinovată de o catastrofă ecologică, dacă va continua să pretindă că poate rezolva singură criza și să refuze acceptarea Ucrainei drept parte indispensabilă a rezolvării ei. (Foto: Autoritățile ruse în Crimeea / Wikipedia)

Citește tot articolul pe Sinopsis