Cronica unui dezastru social. Cum au dispărut exploatările miniere din Munții Apuseni. Promisiunile imposibile din programul de guvernare al PSD-ALDE

Fostele localități miniere din Munții Apuseni nu-și găsesc, la aproximativ 15 ani de la închiderea minelor, o altă identitate. N-au devenit nici orașe sau stațiuni turistice, nici n-au reușit să găsească alte modalități de a prospera.  Unele dintre administrațiile locale abia au bani de funcționare, iar numărul celor fără ocupație, nici măcar nu mai este contabilizat. Silicoza și fibroza, două boli pe care le cunoaște aproape orice familie de foști mineri, completează tabloul sumbru al dispariției unei meserii vechi de mii de ani sub o încrengătură de interese mascate excelent în incompetență.

Cu o singură excepție de la regulă, cea a ”Cuprumin” Abrud, tabloul se continua cu o promisiune a programului de guvernare al PSD-ALDE, privind reluarea activității metalurgice într-o uzină dispărută sub ciocanele căutătorilor de fier vechi, acum 13 ani.

Totul a început în jurul anilor 2000, când industria ”strategică” a mineritului s-a transformat, relativ rapid, într-o gaură neagră. Până atunci, organizațiile sindicale ale minerilor erau mult prea puternice, iar ”potențialul” afaceriștilor din aceste zone, abia incipient.

În timp, situația s-a schimbat. Sectorul s-a prăbușit sub încă o mineriadă, odată cu atenția opiniei publice, ajunsă să îi considere pe ortaci noii dușmani ai poporului și ai democrației.

”Nu mai interesa pe nimeni legat de ce se întâmpla în sectorul nostru. Eram o problemă pe care toată societatea o dorea rezolvată. Poate asta s-a și dorit, să se abată atenția din acest sector care, la 10-11 ani de la Revoluție, nu fusese încă stors cum se cuvine” spune Viorel Istrate, fost miner la Baia de Arieș și apoi la Haneș, lângă Zlatna, oraș în care s-a retras acum împreună cu o serie de boli care îl țin la pat.

Închiderea minelor, afacere de aur

Așa că, în ceea ce privește exploatările miniere din Apuseni, datorii tot mai mari au fost agățate de gâtul ”Arieșmin” Baia de Arieș, ”Roșiamin” Roșia Montană, ”Zlatmin” Zlatna și chiar ”Cuprumin” Abrud. Au apărut furnizori imaginari sub forma firmelor căpușă (care nu aveau alți clienți în afara exploatărilor miniere) și firme suveică.

Într-un joc acceptat sau poate chiar coordonat de la Ministerul Industriilor, au apărut subvențiile care ar fi trebuit să acopere aceste găuri negre și să ajute la continuarea activității și repunerea pe picioare a acestor companii.

Odată cu subvențiile, s-au înmulțit însă și contractele cu firmele căpușă. Sistemul era destul de simplu: furnizorii creați special pentru scurgerea banilor erau plătiți primii, iar datoriile către stat, ultimele.

Compania „Minvest” Deva, de care aparțineau exploatările din Apuseni, n-a reușit sau n-a dorit să găsească soluții pentru rentabilizarea lor, astfel încât, înainte de intrarea în UE, s-a ajuns la închiderea lor.

Momiți cu salarii compensatorii, oamenii au cedat și au acceptat concedierile colective. În acest context, abia închiderile exploatărilor miniere s-au dovedit a fi adevărate filoane de aur pentru cei care s-au ocupat direct sau indirect de ele. De altfel, în umbra lor s-au dezvoltat afaceri paralele cu fier vechi, materie prima și multe altele.

La fier vechi…La începutul anilor 2000, ”Arieșmin” Baia de Arieș, ”Roșiamin” Roșia Montană, ”Zlatmin” Zlatna acumulaseră datorii de sute de miliarde de lei (vechi). Majoritatea acestora nu au fost niciodată recuperate pentru că utilajele învechite și uzate moral erau aproape imposibil de valorificat.

Chiar și cele în stare bună erau greu de vândut din cauză că puteau fi folosite doar în industria minieră, iar aceasta pe moarte. Toate au fost însă bune la fier vechi, o altă afacere care a înflorit pentru o vreme în zona Munților Apuseni, în jurul fostelor exploatări.

Programele de închidere a minelor: o glumă scumpă

Deși ar putea părea că la centrele de colectare și depozitele de fier vechi se termină povestea mineritului din Apuseni, n-a fost așa. Cea mai bănoasă manevră și totodată cea mai simplă, a fost inventată pe loc: programul național de închidere a minelor.

Negocierile privind aderarea la UE, desfășurate în acei ani, au oferit și motivația cheltuirii unor sume uriașe la nivel național pentru ecologizarea și închiderea minelor. Aproximativ 30 de milioane de euro (suma exactă nu a fost niciodată făcută publică) au ajuns și în județul Alba, fiind cheltuiți în mare parte pe hârtie, atâta timp cât nimeni n-a verificat cu adevărat ce s-a făcut dincolo de închiderea și sigilarea intrărilor în galerii.

Neutralizarea apelor acide, de exemplu, a fost o glumă, dovadă fiind apele care s-au scurs din galeriile și cariera de la Roșia Montană, mulți ani după închiderea oficială a minei.

”Închiderea minei, ca o crimă pentru oraș”

Spațiile spațiile fostei exploatări miniere de la Baia de Arieș au rămas, ani buni după închiderea societății, în paragină. Salopetele de lucru, caschetele, cizmele și felinarele abandonate la repezeală în fostele vestiare ale ortacilor, dădeau senzația că ar fi doar un schimb de ture și că oamenii ar fi urmat să se întoarcă la lucru. Dar, de întors, nu s-au mai întors niciodată.

Fără oameni, au dispărut și locomotivele, vagoneții și chiar o parte din liniile ferate care traversau curtea interioară a exploatării, dar și alte obiecte de prin spațiile de producție.

De reamintit o declarație a unui fost primar al orașului Baia de Arieș, Silviu Mârzan: „Închiderea minei a fost ca o crimă pentru oraș. Studiile realizate au arătat că zăcământul de aur mai putea fi exploatat încă 75 de ani. Dar așa s-a vrut, ca oamenii să fie disponibilizați pentru a se putea vinde utilajele la fier vechi. Planul diabolic pus la cale a avut succes.”

Niciodată însă, nimeni nu i-a anchetat pe autori. Niciun dosar nu a fost deschis vreodată în legătură cu modul în care au fost închise minele, cu prejudiciile imense aduse statului, cu efectele sociale pe care le-au produs sau în legătură cu programele de închidere a minelor.

Roșia Montană, speranța moare ultima

Proiectul de la Roșia Montană, inițiat de o companie privată, „Gabriel Resources”, a fost vândut de campaniile de imagine ale acesteia ca fiind „singura speranță de dezvoltare a zonei”.

O ”speranță” apărută după închiderea prematură a companiei de stat, ”Roșiamin”, printr-o decizie inexplicabilă a consiliului de administrație care a făcut abstracție de faptul că exploatarea minieră mai beneficia încă de subvenții care îi asigurau încă existența. S-a mizat probabil, la acea dată, pe urgentarea aprobării proiectului privat, din motive sociale.

Până la urmă, proiectul a fost respins și face în prezent obiectul unui proces internațional în care ”Gabriel Resources” solicită statului român 4,4 miliarde de dolari despăgubiri. Speranța moare ultima…

Boli și inadaptare. După mulți ani de mină, foștii mineri suferă de diferite boli profesionale, printre care silicoza si fibroza, dar si probleme cardiovasculare. Potrivit unor studii realizate la Abrud acum câțiva ani, cam 30-40 la sută dintre cei care au lucrat în subteran, au probleme de sănătate. De asemenea, oamenii au dificultăți de adaptare. După ce ani întregi au urcat și au coborât 300-400 de metri altitudine zilnic, organismul acestora nu se mai poate adapta și apar tulburări cardiovasculare.

”Cuprumin”, exemplul care arată că se putea și altfel

Situația a fost la fel în toate fostele exploatări: Baia de Arieș, Roșia Montană și Zlatna, dovadă că era vorba despre un mod de operare general, aplicat în particular. Singura care a supraviețuit a fost „Cuprumin” Abrud, salvată de o explozie a prețului mondial al cuprului dar roasă și ea de interese politice și de afaceri.

De numele exploatării din Abrud își leagă numele și fostul ministru al Economiei, Dănuț Andrușcă. Între august 2014 și iulie 2016, acesta a fost administratorul special al ”Cuprumin” SA, arogându-și meritul de a fi salvat compania. Cam în aceeași perioadă, Dănuț Andrușcă a fost și președinte al Consiliului de Administrare al SC Conversmin SA, firmă a Ministerului Economiei de conservare și închidere a minelor, o firmă discretă în privința propriei activități, cu un site parțial nefuncțional.

Și tot în aceeași perioadă, ”Cuprumin” a ajuns în centrul unui scandal, după ce un angajat a găsit ”întâmplător” microfoane cu fir, plantate în două încăperi ale societății (inclusiv în sala de ședințe). Era în 31 decembrie 2015, când un angajat a încercat să agațe pe perete un calendar pentru anul 2016 și așa a descoperit firele.

Ce s-a întâmplat și cine era vizat de eventualele interceptări, nu a fost niciodată clarificat.

Uzina făcută praf de ”magneți”, în programul PSD de guvernare

Revenind la subiect, firma din Abrud vinde cuprul ca materie primă, industria românească nemaifiind capabilă să îl proceseze. Astfel, în programul de guvernare al PSD, a apărut necesitatea de a promite ”construirea/modernizarea uzinei metalurgice de la Zlatna.

Fostul ministru al Economiei, Mihai Fifor, într-o vizită în zonă, a promis reluarea activității metalurgice la Zlatna. O idee bună, doar că nu mai există uzina, dispărută acum 13 ani sub ciocanele căutătorilor de fier vechi, ”magneți” – cum le spun polițiștii.

Uzina nouă de la Zlatna nu mai există, la fel cum nu mai există circuitele de producție care legau exploatările miniere și uzinele de procesare a minereurilor. Chiar și acolo unde există mine în conservare sau rămășițe ale fostelor combinate, reluarea producției după 15 ani de când nu au mai fost folosite, este un lucru imposibil.

În 2004, măruntaiele combinatului au fost scormonite de dimineața până seara în căutarea fierului vechi care să asigure supraviețuirea oamenilor săraci de la marginea orașului dar și prosperitatea câtorva afaceriști locali cu afaceri în domeniul fierului vechi.

Așa a dispărut ”uzina nouă” de pe platforma „Ampelum”: sub târnăcoapele și ciocanele ”magneților”. Deși a trecut prin Zlatna în drum spre Abrud, ministrul n-a observat că din clădiri și hale nu a mai rămas nimic.

Cum, de altfel, nu a rămas nimic din industria minieră a Apusenilor. „În mină-i Dumnezeu cu noi”, spune inscripția de pe monumentele dedicate Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor, dar sfânta nu mai are pe cine ocroti.