Cu tancul peste impostura din educaţie. Cum a re-feudalizat PSD universităţile

Anul şcolar şi universitar 2018/2019 începe, ca de fiecare dată din 2012 încoace, cu un nou tun pesedist, o ordonanță care elimină competiția sănătoasă din universități. Educaţia nu putea să scape, ca restul domeniilor pârjolite de imbecilitatea mafiotă a pesediştilor. Cu o mică diferenţă, totuşi: în educaţie opoziţia tace, oamenii „decenţi” din sistem tac şi ei. În justiţie, economie, finanţe, energie, sănătate, muncă, mediu, agricultură se mai aude câte o voce.

În educaţie se tace vinovat se tace din prostie sau ignoranţă, din cârdăşie sau comoditate. Sau poate oamenii „decenţi” din educaţie nu sunt tocmai decenţi? Rezultatul e acelaşi: PSD parazitează, prin legi cu dedicaţie, toate ţesuturile României. Pe banii voştri dau pensii şi salarii, concedii şi frigidere clientelei de partid, pe banii pentru sănătatea voastră îşi îngraşă conturile, pe banii de educaţie îşi servesc sindicaliştii fideli sau directorii militanţi, pe banii cercetării hrănesc impostura.

Despre ce este vorba de data asta? Guvernul a adoptat o ordonanţă care desăvârşeşte feudalizarea universităţilor. De acum înainte posturile din universităţi pot fi ocupate prin examen, nu doar prin concurs. În locul deschiderii posturilor într-un mod transparent şi ocuparea acelor posturi prin concurs deschis, de acum înainte:

• nişte şefuleţi din universităţi decid în lipsa oricărei transparenţe, persoana care cred ei că trebuie promovată.
• O bagă într-o sală, îi dau un „examen” scos din burdihanele lor savante şi… gata. L-am făcut pe Xulescu profesor. Pe viaţă.

Până acum, procedurile publice şi transparente puse în practică de mine, au dus, de exemplu, la situaţia în care Emilia Şercan (nu ştiu de unde are atâta perseverenţă, dar îmi doresc să aibă în continuare) a demonstrat, chiar în timpul suţinerii, că unul dintre mulţii imbecili publici ai PSD susţinea o teză plagiată. Cred că asta a speriat de moarte mafiile pesediste care, iată, au luat măsuri. De acum, totul se va face pe şest.

Cum era înainte? Conform Legii educaţiei nr. 1 şi a HG 457/2011 toate posturile erau scoase la concurs transparent.

· Se făcea publicitate intensiv, pe site-uri specializate, pe prima pagină a universităţii
· Concursul era public
· Juriul era internaţionalizat
· Conflictele de interese erau clar stabilite şi intransigente
· Cel mai important, totul era transparent cu mult timp înainte: componenţa comisiei, concursul era deschis publicului

E totul pierdut? Cred că da. Pentru că, în afară de 2-3 voci izolate, partidele de opoziţie şi preşedintele Iohannis tac. Nu putem să le mai acordăm prezumţia de prostie, aşa că suntem obligaţi să îi considerăm complici. Aţi auzit pe la vreo şcoală de vară să se ia poziţie? Nu, dar în loc chefuri şi blablauri.

PNL, în afară de câteva pomeni de tip pesedist, nu propune nimic, şi vedem clar că singurul lucru care îi interesează este cum să îşi tragă unui altuia de sub picioare covorul zburător către sinecura salvatoare din Parlamentul European.

Dl. Cioloş şi oenpartidul lui sunt absenţi din peisaj când vine vorba de educaţie. Ciudat pentru că dl. Cioloş, când era comisar european, a fost cel care a sprijinit cu multă forţă Legea educaţiei, gest remarcabil într-un context politic dificil. Într-un mod inexplicabil pentru mine, când a fost premier, dl. Cioloş nu a corectat nimic din mizeriile pe care mafia pesedistă le-a introdus în lege, în pofida susţinerii apăsate pe care o acordase anterior variantei originare. I-am solicitat public să ia poziţie, dar s-a făcut că nu aude. În fond are dreptate: cine sunt eu să mi se răspundă? Pentru oenpartidul său sunt probleme mai presante.

USR e şi el absent, dar trebuie să recunoaştem că poziţionarea lor politică radical anticorupţie consumă toate resursele şi au, prin aceasta, o circumstanţă atenuantă solidă.

Tăcerea domnului Iohannis este, însă, dureroasă. Proiectul său de căpătâi în campania din 2014, România Educată, nu poate exista în afara distrugerii centrilor toxici din universităţi pe care îi descriu mai jos. Indiferent de ceea ce ne va prezenta domnul preşedinte sub titlul „România Educată” (hmm, este ea needucată până la împlinirea proiectului prezidenţial?) demersul va fi lovit de nulitate dacă cei zece centri, expuşi mai jos, nu sunt trataţi chirurgical. Pentru că ei se multiplică, se extind şi în curând vor cuprinde toate cotloanele societăţii. Deja au distrus sistemele axiologice pe baza cărora, de bine de rău, s-a construit România timp de 100 de ani. Nu îndrăznesc, aşadar, să mă gândesc cum ar atăta „România Educată” fără ca aceste tumori să fie extirpate, măcar la nivel de voinţă, dacă nu de putinţă.

Să facem puţină pedagogie a evidenţelor, atât de necesară, din păcate, în epoca în care tot ceea ce este adevăr simplu şi bun simţ devine suspect. Înainte de intrarea în vigoare la Legii educaţiei nr. 1/2011 universităţile României se transformaseră în feude, atât în ceea ce priveşte conducerea lor cât şi în ceea ce priveşte corpul profesoral. Acest fapt le făcuse deja excelente incubatoare de mediocritate.

Cei zece centri nervoşi care au introdus şi dirijat procesul de feudalizare au fost:

1) Alegerea rectorului de către senatul universităţii: s-a ajuns la perpetuarea aceloraşi clici în funcţiile de conducere.
2) Număr practic infinit de doctoranzi pe care îi putea îndruma un anume conducător de doctorat. Acei adevăraţi mandarini, cu zeci de doctoranzi, pârjoleau domeniul respectiv şi nu lăsau pe nimeni să se dezvolte.
3) Păstrarea pe posturi didactice şi de conducere a unor profesori matusalemici, care controlau tot.
4) Mandarinii descrişi mai sus „luau” un număr infinit de norme şi, din când în când, deschideau câte un post, după bunul lor plac şi după ce „aranjau” câştigarea concursului de către cine trebuie. Adesea era vorba de rude sau, sau, în cel mai bun caz, ţuţeri ai stăpânului. Organigramele universităţilor, mai ales ale celor de medicină cu mari mize financiare, erau un adevărat arbore genealogic. Consanguinitatea academică era regula, nu excepţia.
5) Vătafii universităţilor, în special private, ofereau posturi, doctorate şi altele asemenea, oricărui politician doritor: Parlamentul s-a umplut de imbecili cu doctorat şi posturi prin universităţi. Ei deveneau vajnici străjeri ai legilor strâmbe care protejau această caracatiţă ce sufoca inteligenţa studenţilor.
6) De la susţinerea referatelor de master, la susţinerea doctoratului şi concursul pentru un anumit post, totul era sub zodia secretelor. Nimic nu era public, totul se aranja în comitet restrâns, cât mai pe furiş.
7) Banii de cercetare erau alocaţi strict pe criteriul şobolănelii academice: eu te evaluez pe tine, tu pe mine. Miliardele de euro din POSDRU au încăput pe mâinile sindicaliştilor veroşi şi a mafiei pesede.
8) Acreditările ARACIS erau o glumă. Totul se termina cu un chef bine udat cu alcool şi, uneori, oferirea de norme la master (unde nu trebuiau să vină deloc) evaluatorilor.
9) Bani, bani, bani: taxe, obligativitatea cumpărării cărţilor (eventual plagiate) ale profesorilor, şpaga la înscrierea în cămin, etc.
10) Consiliile consultative ale ministerului (CNATDCU, CNCS, CNFIS, CNE) erau pline de nulităţi arondate politic şi financiar diferitelor mafii academice.

Sună ceea ce e mai sus ca fiind caracteristicile unui sistem mafiot? Da. Spus pe şleau, asta erau universităţile României, cu rarele excepţii ale unor insule de integritate şi excelenţă, scăldate şi invadate de un ocean puturos şi jegos: mafii arondate unor moguli educaţionali care, în schimbul conectării la conducta de bani din educaţie, primeau protecţie politică.

Când am „dat” Legea educaţiei, unul dintre obiectivele majore urmărit în învăţământul universtar a fost torpilarea şi distrugerea acestor adevăraţi centri nervoşi ai imposturii generalizate. Atâta timp cât aceste 10 probleme nu erau rezolvate, orice injectare de bani, orice cârpeală sau aducere de oameni capabili nu ar fi făcut decât să hrănească o tumoră în loc să crească ceva sănătos. Înainte să ajung în funcţie, mirosind posibilitatea să ajung pe acel scaun, unii au încercat să mă coopteze. Am refuzat. Odată ajuns pe post au încercat să mă înduplece. Nu au reuşit pentru că aveam dreptate. Au încercat să mă dea jos, plătind gras discreditări pe la televiziuni şi ziare. Din analfabet arogant, ciudat şi cu caracter dificil nu mă scoteau. M-au ambiţionat. Au încercat să mă ameninţe, cu sindicalişti mafioţi şi greve. I-am ignorat. M-au blocat în Parlament. I-am făcut zob şi mi-am trecut legea. M-au târât prin tribunale şi procuraturi. I-am învins.

Să vedem şi în practică, strict pe aceste zece coordonate, ce făcea Legea educaţiei (în varianta sa originară) pentru a aduce normalitatea?

1) Senatul şi rectorul sunt aleşi de către toate cadrele universităţii şi de căte studenţii din senat: democratizare totală a universităţilor. (Art. 209)
2) Limitarea la maxim 8 a numărului de doctoranzi şi condiţii de acces la conducerea de doctorat, prin abilitare, strict legate de calitatea profesională fără condiţionare de vârstă sau din partea instituţiei. Ai un post în universitate (de la lector în sus) şi eşti un bun cercetător? Fără să „ceri voie” nimănui îţi iei abilitarea şi poţi conduce doctorate. (Art. 167, HG 681/2011)
3) Pensionarea la 65 de ani, dar posibilitatea prin decizia senatului, să predea la plata cu ora şi să conducă doctorate în cotutelă. Cei pensionaţi nu mai puteau să aibă funcţii de conducere. Elveţia şi Germania sunt doar două exemple de astfel de situaţii. (Art. 289)
4) Limitarea la maxim două norme care puteau fi „luate” de o singură persoană. (Art. 288)
5) Deschiderea posturilor urma un proces ultra-transparent, era strict interzis nepotismul, inclusiv nepotismul academic. Am introdus incompatibilităţi stricte: între funcţii de conducere şi demnitar de exemplu. (Art. 215)
6) Toate susţinerile şi concursurile erau publice şi jurizate de oameni din afara instituţiei, inclusiv din străinătate pentru posturile mari (profesor). (Art. 168, HG 457/2011)
7) Evaluările granturilor de cercetare erau făcute strict de experţi internaţionali. Depunerea proiectelor era condiţionată de o calitate minimală a cercetării efectuate anterior. (Art. 217-221 şi acte subsecvente)
8) Universităţile au fost clasificate şi programele de studii ierarhizate de agenţii externe. Cei buni au fost premiaţi. (Art. 193, OMECTS 5262/2011)
9) Legislaţia anti-plagiat a fost făcută corect şi pusă în aplicare. (OU28/2011, HG 611/2011)
10) Am numit în CNATDCU, CNCS, CNFIS, CNE oameni integri, excepţionali profesionişti în domeniile lor, mulţi din diaspora ştiinţifică. Criterii minimale relevante internaţional (OMECTS 4478, 4691, 4692, 4089. 3980, 3982, 3983. 3931, 3759, 5212, din 2011 şi OMECTS 3504/2012)

De subliniat că toate aceste lucruri nu au fost doar intenţii, şi nici obiectul obişnuitelor văicăreli ale celor fără de putinţă care au avut guvernarea, dar nu au făcut nimic cu ea: „eu am vrut, dar nu am avut timp/nu am fost lăsat”. Toate acestea au fost, în perioada mandatului meu, lege în România. O lege adoptată, hotărâri ale guvernului adoptate şi puse în practică, ordine de ministru aplicate. Legea trecută în exact un an împotriva unui Parlament ostil şi împotriva propriului partid ostil. Puse în practică în exact un an, în paralel cu rezolvarea crizei, bacul corect şi altele. Prin ştiinţa unui număr restrâns de oameni (cei mai vizibili fiind Mircea Miclea, Lazăr Vlăsceanu, Dragoş Ciuparu, Răzvan Florian, Marius Andruh, Alexandru Babeş, Adrian Miroiu, Cătălin Baba) şi asumarea politică a mea, a premierului Boc şi a preşedintelui Băsescu.

Vi se pare că sună bine modul în care am pus pe picioare măria sa „sistemul” prin cele zece măsuri de mai sus împotriva mafiilor universitare? Şi mie. Doar că, fix când groaza i-a cuprins pe mafioţii universitari aproape destructuraţi, fix când aerul proaspăt începea să se facă simţit, a revenit la putere mafia pesedistă, condusă de plagiatorul şef Ponta, având ca vârf de lance în educaţie mafia educaţională condusă de 25 de ani de serafica doamnă Minciunescu. Care a avut nevoie de 62 de ordonanţe şi legi pentru a transforma simfonia Legii 1 în penibila manea care acum distruge copiii şi studenţii României întru folosul financiar al mafiei de partid. Erau necesare aceste aberaţii legislative? Nu: am aplicat legea fără modificări un an, producând doar efecte pozitive.

În concluzie: nu speraţi ca în domeniul educaţiei salvarea să vină din partea celor care aparţin fraudulos autointitulatei „opoziţii”, nu speraţi ca „mediul universitar” să se autocureţe prin nu ştiu ce miracol: s-a văzut că e capabil în mod maximal să afişeze câteva cearceafuri cu inestetice graffiti atunci când buldozerul pesedist striveşte şi ultima brumă de decenţă, dacă nu de excelenţă. Am cerut rectorilor să semneze un decalog, care trata fix cele zece tare de mai sus. Evident, nimeni nu a avut curajul. Erau prea ocupaţi să-i scrie lui Dragnea scrisori de susţinere pentru nu ştiu care ministru pesedist.

Preşedintele Iohannis, după ce a tăcut 4 ani în zona educaţiei, cu greu poate deveni liderul unei revoluţii, iar puţinii oameni competenţi care încă mai sunt prin minister, universităţi sau şcoli supravieţuiesc cum pot. Cei care, la un moment dat, au fost adevăraţi vectori ai schimbării, huiduiţi şi ostracizaţi în ţară, nu îşi mai pierd de mult timp energia în inutile lupte, pentru că realitatea le-a arătat clar: chiar dacă uneori ai cu cine, nu prea ai pentru cine. Aşa că îşi văd de ale lor, cu fericire şi mult succes, în ţări care chiar vor să crească.

PS: Se vor găsi unii care să spună „nu e nicio problemă pentru că oricum, de când s-au introdus concursurile, în 90% din cazuri era un singur candidat!”. Cei care spun asta nu fac decât să confirme cât de deformate sunt mentalităţile în universităţi şi cât de feudalizate sunt ele: e sarcina ei, a universităţii, să caute cu lumânarea să aibă mai mulţi candidaţi. Ştiu că, de exemplu, Universitatea din Timişoara caută activ cercetători din diaspora pentru anumite posturi. Bravo ei. Un singur candidat pe post înseamnă un post, respectiv instituţie, vai de mama lui.

Tabel: Zece tare ale universitatilor corectate de Legea educatiei