Cum a ajuns Klaus Iohannis candidat la șefia NATO. În bună înțelegere cu americanii sau pe cont propriu? Informații exclusive din culisele candidaturii

Candidatura lui Klaus Iohannis la șefia NATO pare să fi primit lovitura de grație chiar la Casa Albă. Președintele Joe Biden nu a menționat-o, iar un purtător de cuvânt a spus că SUA îl susțin pe premierul olandez Mark Rutte.

Toate informațiile G4Media culese în ultimele săptămâni converg spre scenariul în care Iohannis a intrat în cursă de unul singur, fără sprijinul partenerilor strategici, sfârșind prin a irita pe toată lumea. Candidatura era menită să-i satisfacă ego-ul uriaș, de politician cu alură globală. Realitatea? Toate ușile i s-au închis, îl sprijină doar rusofilii Viktor Orban (Ungaria) și Robert Fico (Slovacia).

Cum a ajuns Klaus Iohannis candidatul nedorit de nimeni? Iată faptele.

Primul semnal l-a dat în iulie 2022, într-o conferință de presă, când s-a declarat dispus să ia în calcul o candidatură la șefia NATO.

”Dacă mi s-ar face o astfel de propunere, aș evalua-o foarte serios și aș face o declarație publică”, a răspuns el la întrebarea unui jurnalist. Nu i-a făcut nimeni această propunere însă. Mai mult, în toamna anului 2023, premierul olandez Mark Rutte a anunțat public că e interesat de postul de secretar general al NATO.

Apoi, în 21 februarie 2024, România a anunțat în mod oficial aliații NATO că îl propune pe președintele Klaus Iohannis în funcția de secretar-general al alianței, după cum a scris G4Media, care a citat surse guvernamentale. A fost un anunț-surpriză pentru toți partenerii strategici ai României, după cum a aflat G4Media.

Președintele Iohannis nu a avut consultări cu nici un stat aliat înainte de a-și depune candidatura. Cu alte cuvinte, Klaus Iohannis a intrat în cursă pe cont propriu, fără nici un sprijin din SUA, Marea Britanie, Franța ori Germania, în condițiile în care e nevoie de unanimitate pentru desemnarea unui secretar general NATO.

Anunțul președintelui Iohannis a produs ”iritare” în rândul statelor membre, după cum au declarat pentru G4Media mai multe surse diplomatice. Iritarea a fost evidentă când, o zi mai târziu, pe 22 februarie 2024, un oficial SUA a declarat pentru Reuters și alte surse media occidentale că ”președintele Biden susține ferm candidatura premierului Rutte pentru a fi următorul secretar general al NATO”.

Au urmat oficiali din Marea Britanie, Germania și Franța – toți anunțând public că îl susțin pe Mark Rutte.

Anunțurile oficiale ale statelor occidentale nu l-au oprit însă pe președintele Iohannis să își asume public candidatura. Pe 12 martie 2024, el a anunțat într-o declarație de presă că și-a depus candidatura la funcția de secretar general NATO. ”Ne aflăm într-un context de securitate în care cred că este momentul ca țara noastră să-și asume o și mai mare responsabilitate în cadrul structurilor de conducere euro-atlantice”, a spus el la acel moment.

O săptămână mai târziu, pe 2 aprilie, ambasadoarea SUA la NATO a reafirmat sprijinul SUA pentru Rutte în lupta pentru șefia alianței, iar despre președintele Iohannis a spus că „avem respect profund pentru prietenul nostru Iohannis. Îi urăm mult noroc”.

La acel moment, Rutte avea sprijinul a 27 din cele 31 de state membre NATO. Singurele țări care nu îl susțineau erau Turcia, Ungaria, Slovacia și, evident, România.

A urmat momentul Erdogan. Președintele Turciei a anunțat pe 29 aprilie că îl susține pe Mark Rutte la șefia NATO, după ce premierul olandez a făcut o vizită la Ankara, plătită din banii săi proprii, pentru a-și face lobby. Și președintele Iohannis încercase cu o săptămână înainte să facă lobby la Erdogan, dar nu printr-o vizită, ci printr-un telefon dat președintelui turc.

Ultima lovitură pentru candidatura lui Klaus Iohannis a fost vizita la Casa Albă, potrivit informațiilor G4Media. Președintele Joe Biden l-a lăudat extrem de politicos de față cu presa, dar nu a spus nici un cuvânt despre candidatură.

Nici comunicatul oficial al Casei Albe nu a amintit nimic despre candidatura lui Iohannis la șefia NATO, dar a fost la fel de laudativ. ”Laudele sunt normale, președintele este reprezentantul poporului român, e firesc să fie apreciate eforturile sale”, a declarat o sursă diplomatică.

În schimb, purtătorul de cuvânt pentru securitate națională al Casei Albe, John Kirby, a transmis că ”nu s-a schimbat nimic în ceea ce privește sprijinul nostru pentru ca domnul (Mark) Rutte să fie următorul secretar general”.

Care a fost atunci scopul invitației la Casa Albă? Președintele Iohannis ar fi primit personal informația că SUA îl susțin pe Mark Rutte pentru șefia NATO, potrivit surselor diplomatice consultate de G4Media.

De aceea vizita a apărut în ultimul moment pe agenda deplasării sale în SUA, unde a primit un premiu din partea think-tankului Atlantic Council.

La finalul discuției cu Biden, Iohannis a anunțat că ”împreună am decis să continuăm dialogul” despre candidatura la șefia NATO. Mai mult, președintele a spus că ”este bine să fie doi candidați, pentru că atunci există posibilitatea de a deschide noi teme de dezbateri și există, evident, șansa să facem lucrurile să meargă mai bine”.

De subliniat că Iohannis nu și-a anunțat intenția de a se retrage din cursă după toate semnalele primite. Neclar dacă prin menționerea candidaturii dorește să negocieze altă funcție importantă în plan internațional.

Au existat voci care au interpretat declarațiile președintelui Iohannis în cheia unei susțineri tacite din partea SUA pentru candidatura sa ca rezervă în cazul în care Mark Rutte nu întrunește unanimitatea statelor membre.

Informațiile G4Media de la acest moment arată însă că șeful statului nu are această susținere pentru rolul de ”candidat de rezervă”. Dimpotrivă. Susținerea SUA și a celorlalte state aliate e fermă pentru Mark Rutte, iar intrarea lui Klaus Iohannis în cursă nu face decât să încurce și să amâne un rezultat pe care SUA și-l doreau încă din aprilie, după cum a declarat public ambasadoarea Julianne Smith.

Și atunci, care este scopul acestei candidaturi? De ce a riscat președintele Iohannis să se pună în situația ingrată politic de a pierde o competiție?

Una dintre explicații, privilegiată de reprezentanți ai statului român, e că prin candidatura sa a vrut să ridice pe agenda NATO interesele și preocupările României. E vorba despre o prezență mai puternică a NATO la Marea Neagră și în România și o postură de descurajare mai fermă față de Rusia.

”E un obiectiv legitim, nu uitați că oficialii occidentali au anunțat că Rusia ar putea ataca un stat membru NATO în 5-8 ani”, a declarat un oficial român pentru G4Media. Chiar președintele Iohannis și-a arătat public nemulțumirea față de eforturile NATO, într-o declarație la Washington, când a spus că ”Nu este suficient. Este nevoie de un angajament mult mai ferm pentru Flancul Estic, și pentru Apărare, dar și pentru descurajare”.

Ego-ul dilatat al președintelui

Dar cum a ajuns Klaus Iohannis, un președinte altfel atent la detalii și care își calculează cu atenție ”pas cu pas”, să ia o decizie atât de importantă fără să se consulte, potrivit informațiilor G4Media.ro, cu partenerii americani?

Una dintre explicațiile oferite ar fi că a făcut-o din cauza ”ego”-ului său supradimensionat. Altfel spus, președintele se crede o personalitate politică din Europa mult prea importantă pentru a-și încheia cei zece ani de mandat la Cotroceni fără un salt major în carieră, într-o funcție importantă în plan internațional.

Dar cum a ajuns Klaus Iohannis să aibă un ego supradilatat? Cine l-a făcut să aibă o părere atât de bună despre sine ca om politic încât să creadă că poate fi util, dacă nu cumva indispensabil în plan global, nu doar în România?

Totul a început la Sibiu, unde a debutat cariera politică a lui Klaus Iohannis în urmă cu 24 de ani. A câștigat începând cu 2000 patru mandate de primar cu scoruri amețitoare, practic fără adversar. A condus Sibiul fără opoziție reală, fără presă ostilă, într-un mediu perfect controlat, obișnuit să-i fie sublimate calitățile sale de primar după ce a transformat în mod real micul burg medieval din temelii.

În 2009 a fost propus de USL drept soluția pentru funcția de premier, grație rezultatelor sale din administrația locală. Câtiva ani mai târziu, în 2014 a fost scos din joben tot ca soluție salvatoare pentru funcția de președinte, pe care a și câștigat-o în fața lui Victor Ponta (PSD).

O scurtă recapitulare: patru mandate de primar câștigate la pas, o propunere de premier, două mandate de președinte – iată tot atâtea explicații pentru egoul mărit al lui Klaus Iohannis. Succesul continuu i-a alimentat latura mesianică.

O constantă în cariera sa politică a fost comportamentul său imperial: de la gesturi aparent neînsemnate (palton trântit pe capota mașinii), la apetența pentru lux (jet privat, golf, vacanțe lungi, absențe și mai lungi din spațiul public, renovări de 9 milioane de euro pentru vila din Aviatorilor 86).

Acest tip de comportament descrie mai degrabă un monarh, nu un șef de stat dintr-o republică. Klaus Iohannis nu s-a văzut nici o secundă drept un umil servitor al cetățenilor săi, ci pe toți ceilalți din jur drept servitorii săi.

Nu a dat decât un singur interviu în cei zece ani petrecuți la Cotroceni, adică n-a simțit nevoia să-și explice acțiunile, nici să le justifice. Așa s-a comportat și cu partidul și cu colaboratorii apropiați, care n-au știut niciodată ce gândește și ce vrea cu adevărat. Alt semn de ego surpadimensionat, de personaj care are o părere atât de bună despre sine însuși încât nu suportă să fie contrazis.

Tot din acest motiv s-a înconjurat pe cât posibil de politicieni mediocri sau foarte slabi, care i-au hrănit din plin orgoliul și i-au încurajat planurile de mărire în funcții importante în afara țării. Nimeni n-a avut curajul să-i spună în față că nu are anvergură nici de NATO, nici de UE, nici măcar de comisar european și că maximul de competență l-a afișat în micul oraș din Transilvania. Ca președinte, rezultatele sale nu-l recomandă pentru aproape nici o funcție în afara țării.

Dar această oglindă nu a avut cine să i-o pună în față, așa că președintele Klaus Iohannis a început să se creadă mai important decât este. Nimic nu l-a împiedicat ca egoul său să se expandeze de la Sibiu la București iar din România la nivel global.

”Klaus Iohannis țintește către stele ca să ajungă măcar pe Lună”, a rezumat plastic ambițiile președintelui o sursă diplomatică. Vom vedea dacă ajunge măcar acolo, dacă nu cumva se va întoarce după cei zece ani la Cotroceni, cu picioarele pe pământ, la Sibiu. Sau în vila de lux din Aviatorilor 86.