Cum a ajuns Turcia să facă parte din apărarea europeană

La începutul deceniului ar fi părut de neconceput ca liderii Franței, Germaniei, Marii Britanii și ai altor state ale Uniunii să stea la aceeași masă cu Turcia și să discute despre arhitectura europeană de securitate. Şi cu atât mai puţin ca Ankara să apară ca un potențial garant al autonomiei Europei în domeniul apărării. Dar vremurile s-au schimbat, iar situația internațională, precum și intenția declarată a Statelor Unite de a-și reduce prezenţa militară pe Bătrânul Continent creează pentru Turcia o ocazie de prim rang nu doar pentru a reveni în „saloanele” europene, ci şi pentru a-şi asuma un rol de lider în NATO și Europa, arată o analiză a publicației grecești Kathimerini.

O evoluţie deloc favorabilă pentru interesele Greciei şi nici pentru slaba ei industrie de apărare, care nu pare deloc pregătită să țină pasul cu ritmul cerut de evoluțiile internaționale.

Totodată, surse competente spun că inițiativele întreprinse la cel mai înalt nivel pentru apărarea europeană nu pot fi pe o lungime de undă diferită de programele naționale de armament, ceea ce poate aduce modificări în planificarea pe termen lung a forțelor armate grecești.

În timp ce europenii caută un antidot la amenințările lui Trump și la rana deschisă din Ucraina, Ankara își promovează obiectivul strategic care nu este altul decât acela de a consolida narațiunea conform căreia Turcia este cea mai mare putere regională din regiune.

În decurs de un deceniu, Ankara a reușit să-și consolideze prezența pe continentul african, creând baze și transferând forțe militare în Somalia, Sudan și Libia, iar evoluțiile din Siria odată cu răsturnarea regimului Assad și ascensiunea lui Ahmed al-Sharaa au dus la o creștere spectaculoasă a influenței turceşti în Orientul Mijlociu.

În același timp, Ankara revendică un rol de mediere în conflictul ruso-ucrainean, punând pe masă inițiativa unei eventuale întâlniri între Putin și Trump pe teritoriul Turciei, şi se declară pregătită să acopere „golul” lăsat de „retragerea” care se profilează a americanilor de la granițele de est ale Europei.

Și în timp ce Bătrânul Continent pare că nu poate sta pe propriile picioare în domeniul apărării, Turcia, prin președintele său Tayyip Erdogan și prin ministrul de externe Hakan Fidan, spune clar că „numai ea poate salva UE din impasul din economie, apărare și politică”.

Prezența lui Hakan Fidan la summitul de urgenţă privind Ucraina, convocat de premierul britanic Keir Starmer reflectă încercările Turciei, care, împreună cu industria sa de apărare, se grăbește să preia inițiative pentru apărarea ucraineană și, mai ales, europeană.

Achiziționarea companiei italiene Piaggio Aerospace de către Baykar, compania care produce celebrele drone Bayraktar, Akinci, Kizilelma etc., și care este deținută de ginerele președintelui Erdogan, acordul în pregătire cu colosul italian „Leonardo”, cooperarea strânsă cu compania spaniolă Navantia și mulți alți producători europeni de echipamente de apărare, arată că industria turcă de armament evoluează rapid într-un „gigant” al pieţei înarmării.

Turcia vinde drone Poloniei, Ucrainei, României, Albaniei și Lituaniei, se pregătește să exporte aeronavele sale de antrenament Hurjet către forțele aeriene spaniole și lucrează cu Germania pentru a produce muniție și proiectile de 155 mm pentru a satisface cererea internațională ridicată.

În același timp, prin achiziții și parteneriate, Turcia reușește să depășească sancțiunile la exportul de tehnologie de apărare care au fost impuse în anii precedenți.

În plus, detensionarea situaţiei cu Grecia din Marea Egee au dus la o normalizare mai rapidă a relațiilor Ankarei cu puteri europene importante, precum Franța și Germania, ceea ce face posibilă vânzarea de avioane Eurofighter și includerea Turciei în „clubul” utilizatorilor de rachete Meteor.

Dimpotrivă, industria greacă de apărare pare fragmentată. Deși sunt înregistrate unele eforturi importante, cum ar fi participarea companiilor grecești la fabricarea sistemelor de arme (IRIS-T, Patriot, ESSM), producția internă nu este suficientă nici măcar pentru a acoperi nevoile forțelor armate grecești.

Sursa: KATHIMERINI / Rador Radio România / Traducerea: Carolina Ciulu