Cum a apărut alianța PSD PNL UDMR, ce ne spune cazierul politic al partidelor din Coalița Națională pentru România și de ce generează tensiune în societate

În noiembrie 2021, după o perioadă de instabilitate politică din ultimii 10 ani, România experimentează un guvern cu o majoritate parlamentară calificată, formată din PSD-PNL-UDMR și Grupul Minorităților Naționale, avându-l ca premier pe generalul în rezervă Nicolae Ciucă.

Noua majoritate parlamentară s-a autodenumit Coaliția Națională pentru România, exprimând parcă o construcție politică a unui guvern de uniune națională, singurul element de opoziție democratică fiind compusă din USR și AUR. Cel din urmă rămân în categoria partidelor nefrecventabile, populiste și extremiste.

Aparent avem o axă executivă și legislativă puternică, unitară: președintele statului – premier – majoritate parlamentară calificată.

Cum se explică însă constituirea coaliției de guvernare dintre stânga și dreapta, respectiv care ar putea fi evoluțiile României având la conducere această alianță?

Constituirea coaliției dintre PSD și PNL nu este o noutate, Uniunea Social-Liberală (PSD+UNPR+PNL+PC) a fost o altă alianță politică de guvernare a stângii și a dreptei din România, dar în cu totul alt context politic.

De asemenea, cele două partide au avut o colaborare parlamentară consistentă în istoria de după 1989, dar în același timp și-au construit imaginea publică în adversitate reciprocă, transferând acest sentiment și comportament și la nivelul cetățenilor.

Tensiunea între cele două partide și electoratul lor a fost la cote maxime în perioada PSD-ului condus de Liviu Dragnea. Am asistat la un clivaj maxim între cele două formațiuni. Din partea PNL, președintele Klaus Iohannis a fost vârful de lance în lupta împotriva PSD.

Sub conducerea lui Marcel Ciolacu, PSD a trecut printr-un proces de curățare prin excluderea liderilor exponenți ai epocii Dragnea, dorindu-se ca partidul să devină frecventabil atât la nivel intern, cât și extern.

PSD sub Marcel Ciolacu a predat guvernarea PNL-lui, prin înlăturarea guvernului Viorica Dăncilă și votarea guvernului lui Ludovic Orban I și II (care uită că a devenit premier cu voturile parlamentarilor PSD).

Cu acest istoric, constituirea Coaliției Naționale pentru România (PSD-PNL-UDMR și Grupul Minorităților Naționale), în noiembrie 2021, a generat o formă de disonanță cognitivă, un disconfort în activul, electoratul celor două partide, la nivelul analiștilor, formatorilor de opinie, a societății în general, iar reacțiile sunt justificate

Se spune că o calitate importantă în politică este să ai memoria scurtă, doar că în prezent această disonanță este atât de puternică, încât cu greu se poate apela cu succes la o acceptare din partea cetățenilor.

De ce această tensiune?

Un prim element rezultă din realitatea că nu sunt digerabile și nu s-au înțeles motivele distrugerii alianței de dreapta PNL-USR-UDMR. Nimeni nu a explicat cu argumente raționale și clare pentru cetățeni de ce o majoritate proiectată, încă din campania electorală parlamentară din 2020, pentru o guvernare stabilă de patru ani, a reușit performanța să se pună în cap după 6 luni de guvernare și să se destrame pe data de 1 septembrie 2021.

Eșecul coaliției de dreapta, în vinovății proporționale, este al președintelui Klaus Iohannis, al PNL și al USR.

Dincolo de aparențele de adversitate, în spațiul analiștilor a existat încă de la alegerile parlamentare din 2020, scenariul postelectoral în care se realizează marea coaliție PSD-PNL, procesul de ”curățarea” a PSD, de transformare a acestuia într-un partid frecventabil și nevoia lui Klaus Iohannis de nu rata al doilea mandat, de a lăsa o moștenire în calitatea sa de președinte al statului. Desigur, aceste scenarii au fost influențate și de criza generată de pandemie.

În spațiul public s-a vehiculat în ultimul an ideea că există o înțelegere (calificată de unii drept blat) între Klaus Iohannis și Marcel Ciolacu, în privința unei colaborări guvernamentale în timp.

Criza generată de președintele Klaus Iohannis în relația cu USR-ul, respectiv criza generată de înlăturarea lui Ludovic Orban din funcția de președinte al PNL, au condus la destrămarea coaliției guvernamentale de dreapta, la ruperea PNL, la vulnerabilizarea mandatului de președinte de stat prin inițierea unui referendum de demitere, toate în mijlocul unei pandemii, a unei inflații galopante, a crizei energetice și în aria unor evoluții externe regionale îngrijorătoare.

Susținătorii alianței PSD-PNL-UDMR și Grupul Minorităților Naționale justifică demersul prin situația de multiplă criză în care se afla România, de nevoia unui guvern cu o majoritate parlamentară solidă care să scoată țara din situația dificilă și să modernizeze statul român, inclusiv printr-o posibilă reformă constituțională.

Urgențele majore privesc cele trei surse de finanțare: PNNR, fondurile europene din cadrul financiar multianual 2021-2027 și programul Anghel Saligny. Însăși denumirea alianței Coaliția Națională pentru România dorește să sugereze necesitatea unei construcții politice puternice care să fie capabilă de gestionarea crizei și modernizarea statului, un cvasi guvern de uniune națională.

Ambele partide mari, PSD și PNL, se confruntă cu o opoziție internă și tensiuni în urma alianței.
În PSD a existat o reținere importantă în privința intrării la guvernare în parteneriat cu un președinte Klaus Iohannis și un PNL, care după ce au umilit, etichetat și stigmatizat în cel mai dur mod PSD-ul și electoratul său, apelează la aceștia din urmă pentru a scoate țara din dificultate și de a-i salva politic.

Multe voci importante din PSD au militat pentru rămânerea partidului în opoziție și forțarea eventualelor alegeri anticipate sau de a lăsa PNL-ul și pe președintele Iohannis să-și ”rupă gâtul” la guvernare.

Și împărțirea portofoliilor guvernamentale a generat tensiuni în PSD, unii lideri nu au fost mulțumiți de nominalizări, alți nominalizați nu au fost mulțumiți de portofoliul primit.

Cel mai șifonat din criza politică a ieșit PNL și, în general, dreapta. PNL a pierdut un grup important de parlamentari care l-au urmat pe Ludovic Orban în inițiativa acestuia de a forma un nou partid politic.

În același timp, partidul este divizat, nu doar în privința noului președinte Florin Cîțu, ci și în privința alianței cu PSD și a rezultatului împărțirii portofoliilor și a funcțiilor. PNL este expresia lipsei de cultură politică din România, atunci când un partid pierde alegerile parlamentare, cum s-a întâmplat cu PNL în 2020, președintele partidului își dă demisia din toate funcțiile, și din cea de președinte de partid, nu doar din cea de premier.

La fel, în prezent, odată ce președintele de partid pierde funcția de premier, pleacă și din funcția de președinte de partid. Astfel, se previne blocarea, erodarea și distrugerea partidului în luptele interne cauzate incapacitatea liderilor de a își asuma un eșec politic prin retragerea voluntară a acestora.

UDMR rămâne cu portofoliile intacte în noua coaliție și, aparent, este unul dintre câștigători. Da aparent, pentru că UDMR pierde în contextul în care o coaliție nu funcționează. Faptul că ambele partide au ținut la prezența UDMR în noua coaliție de guvernare, denotă rolul de mediator și tampon al formațiunii maghiare între PNL și PSD. La o eventuală destrămare a coaliție, așa cum a fost și în trecut, UDMR va fi ultima care părăsește guvernarea.

Insistența PSD ca UDMR să participe la guvernare se explică și prin faptul că social-democrații doresc să evite, pe viitor, izolarea lor parlamentară. PSD a câștigat alegerile din 2020, dar nu a avut parteneri parlamentari pentru formarea unui guvern, confruntându-se cu o izolare politică. PSD nu dorește să se repete acest scenariu la alegerile parlamentare din 2024, iar UDMR este un posibil viitor partener de guvernare.

USR este și el pierzător în această criză politică. Cu o prestație mai mult modestă la guvernare, USR este eliminat de la resursele puterii executive și se pregătește de o opoziție dificilă. USR nu probează că ar avea resurse pentru a se reinventa după această experiență guvernamentală și rămâne un partid strivit între PSD și PNL, al căror interes comun este să-și mențină monopolul puterii, izolând și blocând orice partid nou, cum ar fi USR.

În ce privește marile blocuri politice, problema dreptei din România este trendul de divizare, faptul că este ruptă. Dacă partidele de dreapta nu reușesc să se unifice până la alegerile din anul 2024, riscă să nu promoveze la alegerile prezidențiale un candidat de dreapta în cel de-al doilea tur, repetându-se istoria de la alegerile din anul 2000. De asemenea, dreapta nu are un candidat competitiv pentru alegerile prezidențiale.

AUR își interpretează în continuare rolul prescris de autorii morali și material al acestui partid, având un potențial de creștere pe fondul crizei multiple.

Dar are capacitatea Coaliția Națională pentru România să scoată țara din criză și să inițieze modernizarea acesteia?

Cazierul politic al partidelor din Coaliția Națională pentru România ne face să fim sceptici cu privire la succesul acestora de a scoate România din criză și a iniția procesele de modernizare. Nu se întrezărește echipa de lideri ai acestor partide care să aibă capacitatea managerială, fondul de cunoaștere, de a gestiona provocările prezente și de a genera progres.

Doar cele trei surse de finanțare constituie o provocare reală pentru guvernare: PNNR, fondurile europene din cadrul financiar multianual 2021-2027 și programul Anghel Saligny.

Sunt surse de finanțare care depășesc cu mult capacitatea de absorbție și implementare a statului român, chiar și în prezența unui leadership politic competitiv și cu o administrație publică competitivă și integră.

Firmele de consultanță, de IT, de construcții străine stau pregătite în bloc-starturi pentru a-și lua partea mare din tortul ce îl reprezintă PNNR.

Revizuirea Constituției, reorganizarea administrativ teritorială, reforma administrației publice centrale și locale sunt deziderate care nu sunt susținute de capacitatea liderilor noii alianțe guvernamentale.

Întrebarea este dacă partidele din Coaliția Națională pentru România, președintele României, se pot ridica deasupra culturii lor organizaționale fanariote și sunt capabile să scoată România din criză și să înceapă efectiv modernizarea lor, sau vom asista la un nou sezon, cu alte episoade de lupte interne, de competiții nesănătoase între partide, de adâncirea corupției în cheltuirea fondurilor mai sus amintite, de subminarea justiției și de instabilitate politică? A gândit Klaus Iohannis implementarea modelului german în România, dar a uitat că actorii sunt români.

Va rata clasa politică și instituțiile de forță încă o oportunitate de modernizare a României?
Cazierul politic al acestora îndeamnă marea masă a cetățenilor să răspundă afirmativ la ultima întrebare. Ar fi o mare surpriză, ca de această dată, partidele politice și instituțiile de forță să probeze contrariul.