Cum a apărut terminația ”Escu” la numele românești/ Cercetător: Se traduce prin „fiul/fiica lui” și a fost folosită prima dată în Evul Mediu

Terminație „escu” se traduce prin „fiul/fiica lui” și a fost folosită prima dată în Evul Mediu. Prin generalizarea limbii slave în biserică, locul unde erau înregistrate numele membrilor parohiei, apare formula de ”sin” care înseamnă exact acelaşi lucru, ”fiul lui”. Ulterior, „sin” a fost înlocuit cu „escu”. Așa, din „Ion sin Vasile”, care însemna Ion, fiul lui Vasile, numele a devenit Ionescu Vasile, explică într-o postare pe Facebook cerceătorul Sorin Mazilescu, fostul director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş.

Redăm mai jos integral postarea lui Sorin Mazilescu:

”Conceptul de nume de familie datează din vremuri străvechi, de pe vremea Romei Antice. Termenii „nume de familie” se traduceau prin „casă”, adică totalitatea membrilor căminului, care includea servitorii și sclavii gospodăriei.

În epoca modernă, numele de familie a apărut prima dată în Itala, în secolul al X-lea. Acest lucru s-a datorat extinderii comerțului și apariția a mai multor clase sociale. Oamenii bogați ai vremurilor voiau să se distingă de cei mai puțin norocoși, din punct de vedere financiar.

Pentru că prenumele erau puține și se repetau destul de des, bărbații influenți și avuți au inventat aceste nume pentru a-și diferenția familiile de alte neamuri.

Multe nume de familie românești se termină în ”escu”. Povestea este interesantă. Numele de familie apar în spațiul românesc târziu, abia în secolul al XVIII-lea. Până atunci, oamenii erau cunoscuți după numele mic de botez, porecle sau meserii, cu apelativul „a/al lui…”. Același obicei se practică și în prezent, în anumite zone din România, în special în mediu rural.

Terminație „escu” se traduce prin „fiul/fiica lui” și a fost folosită prima dată în Evul Mediu. Prin generalizarea limbii slave în biserică, locul unde erau înregistrate numele membrilor parohiei, apare formula de ”sin” care înseamnă exact acelaşi lucru, ”fiul lui”.

Ulterior, „sin” a fost înlocuit cu „escu”. Așa, din „Ion sin Vasile”, care însemna Ion, fiul lui Vasile, numele a devenit Ionescu Vasile. În cazul în care tatăl nu-și recunoștea odrasla, copilul prelua numele mamei, prin derivate precum Agherghinei, Amariei, Aioanei, etc.

Studiile arată că sufixul „escu” a fost folosit în numele de familie pentru înregistrarea și organizarea populației. Abia prin ”Sobornicescul Hrisov” emis de Alexandru Mavrocordat în 1785, dar şi prin ”Codul Calimah” emis la 1816 s-a pus problema trecerii numelor de familie. Astfel, copiii erau trecuţi cu numele tatălui, care era tot după tradiţie medievală.”

Bibliografie:
Constantinescu, N. A. – Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei R.P.R., Buc., 1963.
2. Graur, Al. – Nume de persoană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
3. Iordan, Iorgu – Toponimie românească, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963.
4. atlas-geografic.net