Cum a preluat regimul Putin ce a fost mai rău în epocile țarilor și comuniștilor

Politic, Rusia lui Putin este un conglomerat de reziduuri toxice ale diverselor epoci istorice pe care le-a traversat această țară. Din trecutul imperial, a păstrat obsesia vocației globale, dar nu și sentimentul apartenenței la Occident a elitelor sale, de unde și absența oricăror limite morale în felul în care își promovează interesele, scrie istoricul Cosmin Popa într-o analiză pentru Veridica.ro

Din cel sovietic, Putin a căutat nu doar să instrumentalizeze vestigiile simbolice ale pierdutului statut de superputere, dar și să-i facă pe ruși să creadă că acea perioadă a reprezentat apogeul existenței lor politice, sădindu-le metodic în suflete sentimentul unui paradis pierdut, care de fapt nu a existat vreodată.

Putin nu a păstrat însă dorința sinceră a secretarilor generali, cu excepția lui Stalin, de a evita un nou război mondial și nici realismul atent, pe care, cu câteva excepții notabile, aceștia și-au bazat politica externă. A adăugat însă acestor reziduuri cinismul și viclenia, specifice lumii interlope, peste care a așezat atent iluzia puterii și a bogăției, în spatele căreia nu este decât ruina și putregaiul corupției generalizate.

Imperiul și conducătorul au fost întotdeauna mai importante la ruși decât binele individual

Atunci când în 1993, cu puțin înainte de adoptarea Constituției care consfințea de fapt renunțarea Rusiei la iluziile democratice, președintele Elțîn a reclamat necesitatea unei noi „idei naționale”, care să umple vidul ideologic create de căderea comunismului, a devenit destul de repede evident că noua ideologie trebuia să se bazeze pe moștenirea imperială și pe necesitatea unei puteri centrale dictatoriale.

Imediat, ministrul de externe de atunci al Rusiei, Andrei Kozîrev, a oficializat doctrina intervenției în sprijinul „compatrioților” din „străinătatea apropiată”, așa cum Rusia numea fostele republici ale URSS, devenite independente. Odată dat semnalul, „contribuțiile” teoretice ale unor intelectuali puternic traumatizați de destrămarea Uniunii, au început să se aglomereze. În 1995, Natalia Narochnițkaia lansa „Actul cu privire la unitatea poporului rus”, prin care rușii erau declarați „popor împărțit” cu drept inalienabil la reunificare.

La sfârșitul anilor ’90, Piotr Ședrovițki lansa și el conceptul de „lumea rusă”, care susținea folosirea comunităților rusești din străinătate, cu scopul creării unei rețele de sprijin a Rusiei. Alexandr Panarin, un filosof transformat din susținător al reformelor în teoretician al conservatorismului, prorocea și el vocația imperială a Rusiei pravoslavnice, menită să se împotrivească activ globalismului american.

Realitatea este că indiferent de numele care l-au purtat – narodnicism, socialism, bolșevism sau paseismul sovieto-imperial – niciuna dintre ideologiile care au făcut carieră în Rusia nu s-au revendicat de la ideea binelui individual. În mijlocul fiecărei dintre ele – poate cu excepția utopiei anarhice țărănești, atât de populară în Ucraina Războiului Civil – nu se afla individul ci o imaginară comunitate, pe care rușii nu au format-o niciodată.

Menirea tuturor regimurilor politice din Rusia, indiferent de coloratura ideologică pe care au avut-o și de obsesiile pe care s-au fundamentat, a fost de fapt aceea de a împiedica formarea unei societăți civile, care să fie capabilă să-și gândească destinul în afara cadrelor impuse de stat. O societate rusă, populată cu indivizi prea puțin dispuși să plătească prețul imperiului, care constă în absența libertății și în negarea fericirii individuale, ar fi una aflată în conflict ireductibil cu puterea politică.

Că s-a numit imperiu, uniune sau federație, puterea rusă și-a dorit întotdeauna să aibă o economie puternică și o armată redutabilă, pentru a le pune în slujba cuceririlor externe și controlului intern, ignorând de fiecare dată faptul că acestea presupun existența unor societăți pe măsură. Imperiul poate fi clădit și menținut pe spatele iobagilor atâta vreme cât aceștia cred în proveniența divină a puterii și în existența unei Rusii protejate de însuși Dumnezeu.

Deși vraja dumnezeirii rusești începuse să se destrame încă din timpurile imperiale, bolșevismul a fost cel care a spulberat iremediabil credința rușilor în destinul lor colectiv, protejat de divinitate. Mesianismul revoluționar, care i-a luat locul pentru scurt timp, a fost repede înlocuit, sub presiunea realității, cu forța pură a statului și de dogma infailibilității liderului, ambele impulsionate de constrângere. La aceste trei elemente se reduce și astăzi esența sistemului politic aflată în uz la Moscova.
Reforma, ultimul refugiu al autocraților

Reforma nu este calea pe care Rusia să poată fi schimbată. Pentru conducătorii rușilor, reformele au fost ultimul refugiu în calea pierderii puterii, la care au apelat doar atunci când toate celelalte încercări de a le evita au dat greș. Rusia întreprinde reforme, deseori fără a le duce la capăt, doar atunci când pierde războaie, iar autocrația se află în pericol de moarte. La baza impulsului reformator stă nu dorința de modernizare a țării ci nevoia liderilor săi de a mai „cumpăra” timp pentru a-și consolida puterea aflată în pericol.

De abia atunci când toate „roadele” participării Rusiei în războaiele napoleoniene au fost risipite, odată cu temuta cavalerie cazacă, de acuratețea și rapiditatea armelor britanice și franceze, sub zidurile Sevastopolului, în Războiul Crimeii (1853-1856), noul împărat, Alexandru al II-lea a fost nevoit să înceapă modernizarea țării.

Ca și astăzi în Ucraina, în spatele impresiei de putere pe care o degaja „jandarmul Europei”, stătea o armată dotată cu armament vechi, neantrenată și comandată de ofițeri dornici să obțină, cu orice preț, atenția și favorurile oamenilor influenți, gata oricând să-și asasineze soldații în șarje pe cât de curajoase, pe atât de absurde.

De abia când expansiunii europene a Rusiei i s-a pus stavilă prin Pacea de la Paris, fapt care a permis și apariția României moderne, noul autocrat a găsit de cuviință să abolească dependența țărănimii, să acorde autonomie universităților și independență judecătorilor. „Jugul de la Paris” nu a oprit însă expansiunea Rusiei spre alte zări. Ea avea să continue în Asia Centrală și Caucazul de Nord, acolo unde rușii se confruntau cu un inamic mult mai slab dotat, deși de multe ori vitejia acestuia a compensat absența armamentului modern și organizarea eficientă.

Pentru nefericitul Nicolae al II-lea, reformele au început de abia după ce japonezii au reușit să anihileze flota rusă din Pacific, prin îndrăznețele atacuri de la Port Arthur și Chemulpo, în februarie 1904, eveniment ce-și va pune serios amprenta asupra gândirii militare nipone. După o serie de confruntări navale și terestre, în care rușii au fost învinși, în 1905, cu ajutorul SUA, Imperiul Rus a reușit performanța să piardă războiul și să câștige pacea, încetând însă să mai fie o putere semnificativă în Regiunea Pacificului.

În timp ce infatuații și incompetenții diplomați ruși nu făceau decât să ironizeze tradiționalismul japonez și să le respingă acestora pretențiile, la scurt timp după terminarea războiului viitorul general american Douglas MacArthur a sosit la Seul, în calitate de aghiotant al tatălui său, care fusese trimis de Washington pentru a evalua puterea navala japoneză și tacticile folosite. Avea să fie exact locul ales de Douglas MacArthur pentru a-și debarca soldații, în timpul Războiului din Coreea (1950-1953), în timp ce Nicolae al II-lea a tratat războiul cu Japonia ca pe un accident de parcurs.

Aceasta până când, după sângeroasa represiune a manifestației din fața Palatului de Iarnă, din ianuarie 1905, Petersburgul și apoi marea parte a Rusiei europene au fost cuprinse de greve. A fost nevoie de transformarea revoluției într-o mișcare națională în Polonia, Finlanda și Georgia, dar și de apariția sovietelor în Rusia și Ucraina, astfel încât sub spectrul prăbușirii imperiului, Nicolae al II-lea să „dăruiască” Rusiei un soi de monarhie constituțională, în care Împăratul păstra însă rolul dominant.

Odată înăbușită revoluția, în 1906, curajosul și radicalul Piotr Stolîpin a trecut la formarea unei clase de proprietari de pământ, pentru a lărgi astfel baza socială a monarhiei, dar și pentru a reduce imensa tensiune politică din satele Rusiei europene. Acordarea dreptului de retragere din obște – forma de administrare colectivă a pământurilor țărănești – a însemnat și începutul populării Siberiei, odată cu extindere căii ferate care o traversa, proaspeții împroprietăriți aflându-se deseori într-o condiție asemănătoare cu cea a exilaților.

Transformarea dezastrului rusesc din Primul Război Mondial în revoluție, dar mai ales victoria lui Stalin împotriva lui Hitler, i-au împiedicat pe liderii rușilor să învețe ceva din istorie. De abia după secătuirea economică a Uniunii Sovietice în Afganistan și mai ales după stupida catastrofă de la Cernobîl, Mihail Gorbaciov s-a văzut nevoit să apeleze la reforme.

Ca și Războiul Crimeii, cel din Afganistan a pus în evidență slăbiciunile armatei imperiului. Planificarea puternic influențată de schemele propagandistice, neglijarea constantă a minimelor norme de securitate, trâmbițarea unor victorii imaginare – așa cum au fost cele legate de Podișul Peshavar – și folosirea necugetată a resurselor și a oamenilor, au dus la demoralizarea Armatei Roșii și la apariția unui viguros curent contestatar, inițiat de mamele și de soțiile soldaților sovietici. La multe luni după explozia de la Cernobîl, despre care însuși Gorbaciov spunea că l-a convins să meargă pe calea reformelor, în decembrie 1986, aceasta avea să aprobe represiunea sălbatică a manifestanților din Alma-Ata, adunați să ceară Moscovei numirea unor cadre de conducere din rândul kazahilor.

Încercările disperate de a-și salva puterea și Uniunea, chiar cu prețul renunțării la partea europeană a imperiului, cucerită în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, aveau să-l ducă însă la o serie de decizii fatale, intrând în cele din urmă în conflict cu naționalismul rusesc. Acestuia, Gorbaciov nu a mai avut nici puterea și nici voința să îi reziste, văzându-se nevoit să accepte dezmembrarea URSS, în urma unei ceremonii aproape sordide, desfășurată în mijlocul unei păduri, la Belovej.

Este exact locul unde Putin i-a propus Președintelui Ucrainei ca delegațiile celor două țări să se întâlnească, pentru începerea „tratativelor de pace”, la scurt timp după atacul Rusiei împotriva Ucrainei. Speranța lui Putin, de a începe refacerea Imperiului Rus exact acolo unde a fost desființat cel sovietic, a fost din nou contrazisă de o realitate pe care continuă să nu o accepte.

Citește integral pe Veridica.ro