Cum a reușit Sebastian Stan să aducă în sfârșit Hollywood-ul în țara sa natală, prin filmul românesc „A River’s Gaze”

E greu să-ți imaginezi că Sebastian Stan trebuie să lupte pentru vreun rol la Hollywood.

Nominalizat la Oscar, Stan a demonstrat că poate fi la fel de convingător în filme de artă precum The Apprentice și A Different Man, cât și în producții comerciale de mare succes, precum rolul său recurent din universul Marvel ca Bucky Barnes (pe care îl va relua în viitorul film Thunderbolts), relatează Variety.

Dar o „întoarcere cinematografică acasă” i-a scăpat mereu printre degete de-a lungul carierei. Născut în Constanța, România, Stan a încercat ani de zile să găsească o modalitate de a-și aduce profesia înapoi în țara natală și de a pune în lumină talentele din regiune. A declarat pentru Variety că este în căutarea unui scenariu românesc potrivit pentru un rol de peste 15 ani. Acum, și-a găsit locul în spatele camerei, ca producător al filmului A River’s Gaze, o dramă plasată în România, semnată de regizoarea Andreea Bortun.

Este o poveste care, spune Stan, reflectă propria sa copilărie. Mama sa, Georgeta, l-a crescut singură în mai multe țări, urmându-și propriul drum artistic și academic. Bortun, al cărei stil îmbină antropologia cu arta vizuală, a avut scurtmetraje selectate la festivaluri de renume, precum Cannes — unde și colaborarea cu Stan a fost înscrisă anul acesta.

Filmul A River’s Gaze spune povestea Laviniei, o mamă singură care, în goana după o viață mai bună pentru fiul ei de 14 ani, pierde din vedere nevoile emoționale urgente ale acestuia. Acțiunea se desfășoară de-a lungul a patru anotimpuri, într-o zonă rurală a României.

Sebastian, cum ai ajuns să fii producătorul acestui proiect?

Sebastian Stan: A pornit din mai multe conversații pe care le-am avut cu Andreea de-a lungul anilor, despre dorința mea de a mă implica creativ în România. Un prieten comun, pe care îl admirăm amândoi, mi-a trimis un scurtmetraj al ei care ajunsese la Cannes. Am fost imediat impresionat. Îmi doresc de mult timp să joc într-un film românesc. Am încercat, dar nu s-a întâmplat, iar atunci am realizat că pot contribui și din spatele camerei. Scenariul Andreei m-a atins personal. Este o poveste intimă între o mamă și un fiu, într-un context românesc aparte, care mi-a amintit de propria mea relație cu mama și de plecarea noastră din țară. Mi s-a părut foarte autentic și am simțit că trebuie să mă implic mai mult.

Andreea, cum ai descrie limbajul cinematografic al României?

Andreea Bortun: Sincer, nu știu dacă mai putem vorbi despre o singură voce națională. Ce are nevoie cinematografia românească – ca și cea globală – sunt povești subreprezentate, cu personaje care nu sunt doar conforme sau menite să fie pe placul tuturor.

SS: Andreea aduce o perspectivă proaspătă, una feminină, despre viața în România – iar asta este ceva nou pentru mine. În sfârșit avem o femeie care are ceva de spus despre realitatea de acolo.

Stilul filmului pare să te păcălească – ai impresia că acțiunea are loc cu decenii în urmă, dar apoi vezi un adolescent cu telefon mobil.

AB: E o observație foarte interesantă din perspectiva unui privitor străin. Ai fi tentat să crezi că acțiunea se petrece cu 20-30 de ani în urmă. Dar România de azi e un mix ciudat între ce-a fost și ce s-a întors acasă de la cei care au lucrat în străinătate. Este o creatură aparte în Europa, cu o istorie marcată de migrație.

Vorbește-ne despre relația mamă-fiu din centrul poveștii.

AB: Lavinia este eroina noastră – în sensul cel mai tragic al cuvântului. E impulsivă, turbulentă, uneori ireverențioasă. Vrea să fie o mamă bună pentru fiul ei de 14 ani, dar nu prea știe cum să iubească. Învățăm iubirea din ce am avut, nu? Ea visează la o viață mai bună „sub un cer mai albastru” – iar pentru cei din acea parte a lumii, cerul albastru e „Occidentul”. Se mută într-o casă dărăpănată și vrea să o transforme într-un loc care să conteze, care să rămână în urmă.

Fiul ei e într-o perioadă critică, când copiii au cea mai mare nevoie de mamele lor, chiar înainte de a-și lua zborul. Lavinia nu realizează asta. Pentru ea, iubirea înseamnă să facă ceva semnificativ cu casa. Deși se străduiește din răsputeri, ruptura dintre ea și fiu se adâncește.

SS: Vezi cum încearcă să se conecteze cu fiul ei fără să se piardă pe sine. E singură și trebuie să aibă grijă de cineva. Începi să realizezi cât de privilegiați suntem în Vest în ceea ce privește dinamica familială. Aici, o femeie trebuie să fie aproape supraom, cu resurse minime și fără instrumente emoționale. În opinia mea, filmul vorbește despre feminitate și cât de departe se poate întinde aceasta.

Se pare că nici comunitatea din jurul Laviniei nu e tocmai de ajutor…

AB: Lavinia are o relație complicată cu comunitatea. Se consideră diferită. E o luptătoare. Ar urca un munte pentru ce-și dorește. Dar asta nu e pe placul celor din jur, care o văd drept o agitatoare. Vrea să se rupă de comunitate, dar nu realizează că e un produs al acesteia. Într-un fel, filmul m-a ajutat să fac pace cu lumea din care provin. Am crescut în sudul rural al României și am fugit de acolo ca să studiez în străinătate. Ideea filmului mi-a venit când eram în New York, vizionând filme din anii ’60. M-am întrebat: „De ce nu face nimeni filme despre femeile astea românce, puternice, ca cele italiene din filmele lui Antonioni?” Așa că m-am întors și am petrecut trei săptămâni cercetând în sate. Nu mai voiam să-mi fie frică de lumea aceea. Lavinia e și lupta mea.

Sebastian, ți-ai implicat mama în acest proces?

SS: Nu, dar a văzut filmul. A fost interesant să-l împărtășesc cu ea. Sunt momente pe care doar cei care au trecut prin astfel de lucruri le pot înțelege. Mama mea a trăit multe adevăruri dure după Revoluție. Într-un fel, ea a înțeles perfect lupta Laviniei. M-a avut foarte tânără. Acum oamenii au copii mai târziu, mai ales în Vest, și au timp să se descopere. Dar mulți nu au acest lux. Încă încearcă să-și dea seama cine sunt. Andreea a reușit să surprindă asta cu o autenticitate rară.