Cum a schimbat Sinead O’Connor Irlanda / S-a răzvrătit când nimeni nu avea curajul, într-o țară în care puține adevăruri s-au spus / „Mulțumim, Sinead. Te-am auzit”

Imensa manifestare a oamenilor din Republica Irlandeză de la moartea cântăreței Sinéad O’Connor reflectă o conștientizare târzie a faptului că aceasta a ajutat țara să se confrunte cu propria sa traumă, scrie jurnalista Una Mullally, preluată de BBC.

Sub fotografiile supradimensionate de pe Wall of Fame al rock and roll-ului irlandez, la un priveghi organizat săptămâna aceasta în Temple Bar din Dublin, imaginea ei a ieșit în evidență printre artiști, în majoritate bărbați.

Cum ar putea să nu fie așa? Asta făcea ea întotdeauna.

Durerea a luat forma unei femei care a citit un poem ca reacție la moartea lui O’Connor. A început să se formeze un mic altar memorial cu lumânări, tămâie și flori. „Mulțumim, Sinead”, scria pe o bucată de carton. „Te-am auzit.”

Un cântec acapella a prins contur pe strada pietruită. La fosta ei casă, la sud de oraș, în Bray, un alt sanctuar s-a format. Alte adunări au fost planificate în baruri LGBT, pe poduri, în piețe publice și o veghe de lună plină în Parcul Phoenix.

Moartea lui O’Connor a deschis o rețea emoțională complexă și profundă în psihicul irlandez. Încă o dată, prin intermediul ei, curge o durere legată de creșterea într-un loc în care s-au spus puține adevăruri.

Faptul că a vorbit împotriva Bisericii Catolice într-o perioadă în care puțini oameni o făceau a stârnit indignare și ostilitate și i-a pus în pericol cariera, dar Irlanda realizează acum binele pe care l-a făcut.

Ea a creat o legătură. Văzând modul în care apărea, vorbea, cânta și acționa, oamenii își proiectau asupra ei dorința de a se elibera, de a trăi o viață autentică, de a nu le păsa de ceea ce credeau ceilalți și de a se opune structurilor care le spuneau oamenilor – în special femeilor, homosexualilor și tuturor celor care se simțeau marginalizați sau separați de societatea heterosexuală, obtuză și conservatoare – să rămână la locul lor și să facă ceea ce li se spunea.

O’Connor a fost un far pentru cei care se simțeau în derivă în societatea irlandeză. Ea a oferit o nouă busolă morală dincolo de minciuna pietății sociale, o busolă care arăta spre o direcție necunoscută a autenticității.

Ea a respins orice noțiune de rușine catolică. Deși acțiunile ei au fost uneori caracterizate pe nedrept ca fiind nechibzuite, ea a încercat atât să expună, cât și să condamne această rușine. Cu mult înainte ca oamenii să poată conversa fluent în limbajul terapiei și al bunăstării, O’Connor a identificat problema centrală a conflictului uman și a dezgustului de sine irlandez – trauma din copilărie. Ea a echivalat psihicul întregii societăți cu cel al unui copil abuzat.

Așa că, atunci când O’Connor a reușit să se impună în 1987 cu Mandinka, există un motiv pentru care, 36 de ani mai târziu, versurile care încă răsună cel mai tare sunt: „Nu cunosc rușinea, nu simt durerea”. Apoi s-a angajat într-o carieră care a avut la bază faptul că a făcut genul de lucruri care au avut adesea consecințe grave în Irlanda – s-a răzvrătit.

O’Connor a dus această sfidare dincolo de Atlantic și s-a întors în Irlanda. Apariția ei la Late Show with David Letterman în 1988 a fost un șoc pentru mai multe sisteme: societatea irlandeză, industria muzicală, genul de rock alternativ irlandez feminin pe care și-l crease singură. Capul ei ras părea să fie un semnal nu doar pentru punk, ci și pentru un gest ascuns de umilință impus femeilor instituționalizate în Irlanda.

Patru ani mai târziu, tot în platoul unei emisiuni de televiziune americane, ruperea fotografiei Papei Ioan Paul al II-lea a provocat o panică morală aproape globală și rămâne unul dintre cele mai mari acte artistice de sfidare și expunere din istoria Irlandei. A avut dreptate, desigur. În anii care au urmat, poveștile despre brutalitatea abuzurilor sexuale asupra copiilor comise de clerici aveau să definească traiectoria statului irlandez.

Ea a vorbit despre traume. A vorbit despre impactul copilăriei asupra psihicului adultului. Ea a denunțat arhitectura misoginiei și a abuzului care, în opinia ei, a pătruns în Biserica Catolică, dar nu și-a abandonat niciodată spiritualitatea personală.

O’Connor și-a îmbrățișat sexualitatea, sfidând în același timp și reperele estetice ale feminității, preferând jachetele din piele și denim, cizmele, blugii rupți și tricourile.