Cum am pierdut încrederea și de ce avem obligația să o reclădim

Cetățenii enumeră trei motive când sunt întrebați de ce vor tinerii să plece din țară: lipsa încrederii în autorități, apoi corupția, care e tot o formă de înșelare a încrederii în reguli egale pentru toți. Al treilea motiv: nivelul de trai scăzut, care se traduce în final prin neîncredere în viitor.

Pierderea încrederii, sentimentul că nu mai e nimic de făcut, reprezintă cauza principală a destrămării țesutului social, cu toate consecințele nefaste care decurg de aici: cresc alarmant emigrația, nivelul de dezangajare, gradul de egoism și oportunism în societate etc.

La fel ca într-o relație intimă sau în relațiile pur comerciale, și în privința raportului dintre cetățeni și stat încrederea se câștigă greu și se pierde ușor. Iar încrederea am pierdut-o în fiecare zi mai ales în ultimii ani de regres democratic. Au distrus-o metodic, de sus până jos, puternicii zilei sau cei mai neînsemnați funcționari.

Sentimentul că statul lucrează împotriva cetățenilor săi s-a instalat până în cele mai joase straturi din societate, este omniprezent. Cazurile Colectiv, Caracal, asaltul anti-justiție din epoca Dragnea, guvernul rușinii naționale, realitatea jenantă că un politician submediocru ca Viorica Dăncilă conduce guvernul din poziția de premier, toate la un loc au săpat adânc la temelia încrederii în politicieni, stat, instituții-cheie.

Se întâmplă, apoi, numeroase orori cotidiene, mici și mărunte, devenite parte din peisajul sordid al unui stat nefuncțional. Avem tot mai des senzația neplăcută că nimic nu funcționează cum trebuie, de la blocajele infernale în trafic și lipsa autostrăzilor, la dramele din spitale sau dezastrul din educație.

Pe scurt, infrastructura vitală a statului a ajuns într-un punct critic.

La tabloul deja sumbru de mai sus sa adaugă campaniile mediatice derulate cu scopul aproape declarat de a distruge încrederea în instituții și în statul de drept, sintagmă luată în derâdere și batjocorită la vedere.

Am văzut la început de an școlar imagini suprarealiste cu elevi din Caracal, foști colegi ai Alexandrei, cu mama Luizei, cu directorul de școală comportându-se ca într-un film de groază.

În ciuda evidențelor, a probelor și a mărturiilor, cu toții îngână în cor că nu cred în versiunea oficială potrivit căreia cele două adolescente au fost răpite, violate și ucise de Gheorghe Dincă.

Toți acești nefericiți, de compătimit pentru halul de dezorientare și confuzie în care au fost aduși, sunt înainte de toate victimele unor politicieni corupți și ale unui stat eșuat pe zone extinse din România.

Dar la alienarea lor contribuie masiv, seara de seara, trupele de teroriști mediatici. Mercenarii senzaționalului ieftin țin în prizonieratul minciunii și manipulării segmente importante din societate.

Câteva televiziuni iresponsabile au desăvârșit dezastrul. De săptămâni întregi, conspirația statului împotriva cetățenilor este tema lor favorită. Prin ventilarea celor mai iraționale și fantasmagorice scenarii, televiziunile mogulilor injectează și mai adânc în capul oamenilor morbul neîncrederii în tot și în toate.

Așa arată răzbunarea târzie a lui Ghiță și Voiculescu: distrugerea încrederii în tot ceea ce i-a distrus pe ei, demolarea justiției, torpilarea instituțiilor – cheie, dezmembrarea statului de drept. Ce au început politicienii termină ei.

Nimic mai vulnerabil decât un stat debusolat, în derivă, cu autoritate în disoluție și cetățeni care nu mai văd altă soluție personală decât abandonarea țării. În situații de criză economică sau de securitate, când solidaritatea și încrederea în stat joacă un rol important, statele cangrenate ca România capitulează necondiționat. Victime sigure.

Pe termen lung, în statele pulverizate, atomizate, suntem condamnați să administrăm doar sărăcie și haos.

Soluția nu poate veni decât de la fiecare din noi. Am discutat de curând cu un cititor G4Media.ro, care s-a simțit nedreptățit, vânat de polițiști în trafic, frustrat că ajung să plătească doar cei mici, în timp ce marii șmecheri scapă mereu. Nu e chiar așa. Avem destule dovezi.

Dar sunt sută la sută de acord cu el când spune că avem cu toții datoria și obligația să facem ceva pentru a schimba sistemul: ”Schimbarea profundă doar de aici poate începe. De la schimbarea de mentalitate, de la educarea conștiinței si de la cultivarea simțului civic în fiecare individ. Sistemul este doar media conștiintei colective a indivizilor. De aceea avem și conducătorii pe care îi merităm, după chipul și asemanarea oamenilor. Nu asupra sistemului ca întreg se acționează, ci asupra fiecărei parți din el, până când face implozie prin efect de domino (ca în PSD)”

Instrumentul concret prin care putem grăbi schimbarea îl reprezintă, desigur, alegerile.

Cea mai mare miză a alegerilor care vin este refacerea încrederii în stat, în instituții și în democrație. Din acest motiv opoziția are obligația să spună de acum cine vor fi oamenii, proiectele, măsurile cu care vrea să redea românilor credința că țara lor are, totuși, un viitor. Nu au voie să se joace cu speranțele, atâtea cât au mai rămas.

Reclădirea încrederii pare misiune dificilă și de durată. Depinde mult de fiecare din noi dacă operațiunea va reuși sau vom înregistra un nou eșec istoric, din care nu știu dacă ne vom mai putea reveni vreodată.

Avem nevoie cu toții de puțină naivitate și de ceva idealism, oricât de stupizi am părea. Dar să nu ne fie rușine cu ele, doar așa putem merge înainte. În ziua în care vom ajunge cu toții acriți și pesimiști, o turmă compactă de viitori emigranți, chiar nu mai avem nici o șansă.

Nu avem cum să plecăm toți din țară, oricât de cruntă pare acum lipsa de perspectivă, oricât de mare ar fi neîncrederea în destinul nostru.

Și iubirea, așa irațională, emoție pură cum e ea, are nevoie de încredere pentru a crește. În absența credinței în ceva, în viitor și în puterea noastră de a-l schimba în bine, nu vom putea construi nici măcar o relație fragilă în jurul nostru, nicidecum o țară.