FOTO Cum arată  monumentul dedicat Trianonului de la Budapesta, care nu mai poate fi inaugurat din cauza epidemiei / Perspectiva celui mai mare ziar de limbă germană din Elveția despre ”Rușinea de la Trianon”

Noua configuraţie de după primul război mondial a Europei Centrale şi de Est nu a adus stabilitate. Ungaria oscilează până azi între mitul sacrificiului, naţionalism şi integrare regională, scrie Neue Zurcher Zeitung, citată de Rador, într-un articol intitulat ”Ruşinea de la Trianon: Cum apasă de un secol o pace nedreaptă asupra Ungariei şi a vecinilor săi”.

Noul monument de la Budapesta dedicat Trianonului este gata. Însă inaugurarea sa plănuită pentru 4 iunie, exact la 100 de ani de la semnarea după primul război mondial a Tratatului de pace cu acelaşi nume, va fi amânată din cauza epidemiei de coronavirus.

Dat fiind că din acelaşi motiv graniţele ungare sunt închise, se poate presupune doar pe baza unor descrieri şi imagini cât de impozant este “Monumentul apartenenţei naţionale” realizat cu aproximativ 15,2 milioane de franci elveţieni.

O rampă de piatră lungă de 100 metri îi conduce pe vizitatori de-a lungul numelor tuturor localităţilor din fostul regat al Ungariei spre focul etern înconjurat de un cuboid masiv din granit. În dreptul statelor care s-au născut din 1920 pe acest teritoriu se găsesc rupturi adânci.

Gábor Egry, conducătorul ştiinţific al Institutului budapestan pentru istorie politică, sugerează că drumul către flacăra eternă evocă vechi practici creştine. “În Evul mediu, credincioşii ocoleau biserica pe un drum al pelerinilor.” Eva Kovacs de la Institutul Wiesenthal din Viena pentru studierea holocaustului apreciază că structurra modernistă şi rampa evocă monumente ale holocaustului.

Prezentarea propriilor victime în relaţie cu celelalte grupuri etnice constituie un model cunoscut care nu este propriu numai politicii memoriale a Ungariei. În februarie, primul ministru Viktor Orbán a numit „Dictatul de pace de la Trianon” drept “o condamnare la moarte”: „Nu există in întreaga istorie nicio altă naţiune care să fi supravieţuit unei asemenea pierderi de sânge”.

Aici are dreptate cel mult în sens figurat: Ungaria a pierdut în urma Tratatului după primul război mondial peste 70% din teritoriul său şi 62% din populaţia sa.

Faptul că este vorba despre o nedreptate este în mare măsură incontestabil. Istoricul Arnold Suppan vede în tratatele de la Versailles, din care a făcut parte şi cel de la Trianon, un dictat al marilor puteri, în care Franţa a jucat rolul principal.

După eşecul din primul război mondial jumătatea ungară a Imperiului habsburgic a fost împărţită între şase state: cele mai mari teritorii le-au obţinut România, Cehoslovacia şi Iugoslavia de mai târziu, iar teritorii mai mici au revenit Poloniei şi Austriei.

Cu sprijinul concret al Franţei armatele acestor noi ţări refăcute sau întărite au ocupat încă din 1918 acele teritorii pe care le considerau a fi destinate lor. Parisul şi alţi aliaţi occidentali au sprijinit distrugerea Imperiului habsburgic, deoarece au vrut să slăbească Germania şi vedeau în statele est-europene o zonă tampon împotriva Uniunii Sovietice.

Principiul autodeterminării susţinut de Woodrow Wilson cu ajutorul unor voturi naţionale privind apartenenţa naţională nu a ajuns să fie aplicat decât cu puţine excepţii.

Statului naţional al Ungariei, slăbită după terminarea războiului de revoluţii şi dependentă întrutotul de Occident din punct de vedere economic, i-au rămas doar 8 din cei 21 milioane de locuitori de odinioară. Trei milioane de etnici maghiari au deveniut minorităţi în ţările învecinate, mai ales în regiunile Transilvania şi Banat.

Cu toate acestea Ungaria nu a fost o victimă nevinovată – deşi Budapesta încerca în 191l să împiedice Viena de la a declara război împotriva Serbiei. “Ungaria s-a dizolvat de-a lungul acelor linii de conflict care existau deja înainte de 1918”, scrie istoricul elveţian pentru Europa de Est, Oliver Jens Schmitt.

În calitate de etnie dominantă în regat, pătura conducătoare maghiară a demarat după “compromisul” din 1867 referitor la politica limbii, naţionalităţilor şi educaţiei, un curs dur de asimilare. Năzuinţele spre emancipare şi autonomie ale minorităţilor etnice au fost înăbuşite.

Faptul că ţărilor din regiune le vine atât de greu să se descurce cu moştenirea lor multietnică, constituie o consecinţă directă a Trianonului. În timp ce noile state au continuat în mare parte oprimarea minorităţilor, în Ungaria s-a impus sub “administratorul imperial” Miklós Horthy un regim reacţionar al cărui obiectiv cel mai important era recucerirea teritoriilor pierdute. Acest lucru i-a şi reuşit parţial între 1938 şi 1941, fiind un aliat apropiat al lui Adolf Hitler.

Ungaria a devenit pajul teroarei germane în Europa de Est. Însă după ce şi-a dat seama în 1944 că războiul a fost pierdut şi a încercat să încheie un armistiţiu cu aliaţii, Wehrmachtul a ocupat Ungaria. Împreună cu aliaţii lor locali, naţional-socialiştii i-au omorât pe cei mai mulţi evrei maghiari care mai rămăseseră în viaţă după valurile de deportare repetate.

Ungaria a ajuns sub ocupaţie sovietică. În multe ţări din regiune au domnit timp de mai mulţi ani condiţii similare unor războaie civile, care au dus la noi deportări şi crime în masă, mai ales în rândul minorităţilor etnice. În Blocul răsăritean comunist pacificat cu forţa Trianonul a devenit tabu.

Era inoportun să se vorbească despre minorităţi în afara graniţelor; o parte a etnicilor maghiari trăia în Uniunea Sovietică, iar Budapesta era nevoită să întreţină relaţii bune cu aceştia, la fel şi cu cei din Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Însă tensiunile creşteau în continuare. Când în anii ‘80 dictatorul român Nicolae Ceauşescu a gonit din ţară prin distrugerea vieţii rurale zeci de mii de maghiari, acest lucu a provocat în 1988 la Budapesta prima demonstraţie de masă care nu fusese organizată de regim.

Abia după destrămarea Blocului răsăritean şi în cursul apropierii de UE au început să se îmbunătăţească relaţiile Ungariei cu statele învecinate – cel puţin în aparenţă, cum consideră Schmitt: „Trianonul nu a creat o nouă ordine, ci a dus la crearea unor state mici în Câmpia Panonică, state care dăinuie şi astăzi, situaţie care nu a putut fi rezolvată cu adevărat prin integrarea europeană.”

Tocmai în perioade de criză Trianonul ar putea fi o resursă care ar putea fi activat rapid în politica Ungariei, apreciază Eva Kovacs. După schimbare mitul sacrificiului a favorizat afirmarea forţelor de extremă dreaptă, iar criza economică din 2008 a ancorat-o în fluxul politic, ceea ce a contribuit major doi ani mai târziu la victoria electorală a lui Viktor Orbán.

Faptul că în 2011, când ţara sa a preluat preşedinţia Comisiei Europene, Orbán a adus la Bruxelles un covor cu harta Ungariei Mari, a deranjat mai multă vreme statele vecine, mai ales că în acelaşi timp Ungaria introdusese şi acordarea dublei cetăţenii pentru aparţinătorii minorităţii maghiare.

De atunci au obţinut cetătenia ungară 1,1 milioane dintre ei, constituind un grup electoral important pentru partidul de guvernământ Fidesz. Prin intermediul unor investitori apropiaţi de guvern, media de stat, partide şi programe şcolare, Ungaria şi-a construit o puternică influenţă în statele vecine.

În orice caz, relaţia cu noii cetăţeni nu este lipsită de tensiuni. Un prim vot despre dubla cetătenie a eşuat în 2004 şi din cauza unei campanii care i-a denunţat pe etnicii maghiari drept forţă de muncă est-europeană ieftină. Această respingere nu a dispărut, spune Gábor Egry „Deşi majoritatea îi consideră drept parte a aceleiaşi comunităţi culturale, sunt văzuţi şi ca o concurenţă nedorită pe piaţa muncii şi în sistemul social.” Pentru economia Ungariei, care suferă între timp de pe urma unei acute lipse a forţei de muncă, sutele de mii de imigranţi constituie totuşi o importantă resursă.

Când vine vorba despre Trianon, guvernul ungar este mult distanţat de agitaţia sa naţionalistă, fără a mai vorbi despre revizionismul gata de acţiune din perioada interbelică. După cum spune Gábor Egry, „este foarte atentă să acţioneze mult mai puţin provocator faţă de vecini, ca în trecut”.

Ungaria vrea să se profileze în rolul unui actor regional, ca o voce cu greutate în cadrul grupului de la Visegrad cu Polonia, Cehia şi Slovacia, sau în calitate de promotor al extinderii UE în Balcanii de Vest. Conflicte, cum a fost cazul celui recent aprins cu România, nu prea se potrivesc aici.

Chiar şi Eva Kovacs, care are relaţii strânse familiale la Komarno şi Kosice din Slovacia şi petrece mult timp în zona de frontieră, remarcă faptul că aici s-a creat un spaţiu social şi economic bine organizat. „Cooperarea care funcţionează bine, constituie un câştig pentru tări. Totuşi, în opinia publică ungară apare aproape doar pierderea.”

Egry observă şi în monumentul de la Budapesta o curioasă disproporţie între mitul sacrificiului şi realitatea trăită. Acesta ar trebui să stea mărturie pentru apartenenţa naţională, însă reproduce doar o hartă a Ungariei Mari cu nume maghiarizate.

Nu exclude doar alte grupuri etnice, ci şi pe acei cetăţeni, bărbaţi şi femei, care au emigrat. Deci nu corespunde propriei semnificaţii. Însă despre aceste contradicţii abia dacă se vorbeşte: iar cu excepţia unei legături emoţionale negative faţă de „Trianon” şi cunoştinţele legate de legăturile istorice, interesul manifestat în Ungaria este foarte mic.

Dar nici nu este nevoie de mai mult, spune Kovacs. „Trianonul este o metaforă care nu exprimă doar pierdere şi nostalgie, ci şi sentimentul de a fi fost lăsat de izbelişte de către Europa.” Din această suprapunere de naţionalism, nostalgii-fantomă imperiale şi o încrengătură regională pentru formarea unei identităţi coerente, nu rămâne decât o provocare.

Sursa: Neue Zurcher Zeitung/ Rador/ Traducerea: Imola Stănescu/ Sursa Foto: Tamas Wachsler/Flickr