Cum au reușit SUA și NATO să oprească URSS să invadeze Polonia în 1980. Lecții pentru Ucraina

Într-un material publicat de organizația de tip think-tank Atlantic Council, analistul Ian Brzezinski – bursier senior al grupului și fost adjunct al secretarului apărării pentru politici privind Europa și NATO – afirmă că președintele Joe Biden și echipa de securitate națională ar trebui să caute indicii despre cum să descurajeze Kremlinul să atace o țară ne-membră NATO din sfera sa de influență inspirându-se dintr-un episod petrecut la sfârșitul anului 1980. În acel moment, președintele american Jimmy Carter și consilierii săi au oprit o invazie iminentă a Poloniei de către Uniunea Sovietică.

Contextul istoric

La începutul anului 1980, mișcarea poloneză de opoziție Solidarność (Solidaritatea) cunoscuse un avânt semnificativ, alimentat de resentimentele populației față de ocupația sovietică, o economie aflată în criză profundă și conducerea carismatică a liderului său, Lech Wałęsa. Moscova s-a temut că va pierde controlul politic asupra Poloniei și că tulburările s-ar extinde rapid la restul țărilor din Pactul de la Varșovia, așa că a desfășurat mii de soldați și tehnică de luptă la granița cu Polonia. (Pactul de la Varșovia, care era controlat de sovietici, includea Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia, România și URSS).

Ian Brzezinski, care este fiul fostului consilier pe probleme de securitate al președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski (1977-1981), a afirmat că, în comparație cu Ucraina de astăzi, situația Poloniei era și mai descurajantă: era înconjurată de țările blocului estic, iar Uniunea Sovietică avea deja două divizii staționate pe teritoriul său. La începutul lunii decembrie a acelui an, serviciile de informații americane au raportat că sovieticii au decis să invadeze Polonia și un atac urma să aibă loc imediat.

Într-un document din acea perioadă, Zbigniew Brzezinski nota: „Mișcarea este cuprinzătoare pe aproape fiecare front din jurul Poloniei… convoaiele sunt în mișcare, diviziile, regimentele și comunicațiile sunt într-o stare avansată de alertă… S-au pregătit unități de sprijin logistic și chiar dotări spitalicești. Echipamentele aeriene au fost încărcate în aeronavele sovietice pentru desfășurarea forțelor aeropurtate. Pe scurt, pregătirile sunt masive.”

Situația era complicată și de cele întâmplate pe scena politică americană. Democratul Carter tocmai pierduse lamentabil alegerile de la 4 noiembrie 1980 în fața republicanului Ronald Reagan, obținând doar 49 de electori, față de 489 pentru oponentul său, iar administrația sa era pe picior de plecare. În acest context a intervenit criza poloneză.

Tactici anti-invazie

Pentru a descuraja atacarea Poloniei, Carter și echipa sa de securitate națională au modelat o strategie în jurul următoarelor obiective:

• eliminarea avantajului surpriză pe care îl avea Uniunea Sovietică
• calmarea situației prin convingerea atât a guvernului polonez, cât și a Solidarității să evite provocarea reciprocă, precum și cea a Moscovei
• încurajarea oficialilor de la Varșovia și a liderilor mășcării sindicale să reziste în cazul unei invazii sovietice
• descurajarea Kremlinului de la invadarea Poloniei prin apelarea la presiunea internațională și prin comunicarea către Moscova a potențialelor costuri ale agresiunii armate împotriva teritoriului polonez

Potrivit materialului din Atlantic Council, Administrația Carter a folosit atât canale deschise, cât și căi de comunicare secrete pentru a avertiza conducerea Solidarității și guvernul polonez. Folosind legăturile sale poloneze, Brzezinski – care fusese născut în Varșovia în 1928 – a apelat direct la liderii mișcării sindicale și la Papa Ioan Paul al II-lea, originar și el din Polonia. Suveranul Pontif a amplificat apoi aceste mesaje cu ajutorul rețelelelor bine puse la punct pe care Biserica Catolică le avea în Polonia. Ca urmare a apelurilor primite de la Washington, liderii Solidarității au luat măsuri pentru a se proteja și, în același timp, au închis fabrici și mine, într-un semnal către liderii sovietici că erau dispuși să reziste unei invazii.

Între timp, Casa Albă a informat și a mobilizat sprijinul aliaților din NATO (care atunci avea 15 membri) și nu numai. Printre alții, Carter a atras susținerea omologilor săi din Germania, Franța, Marea Britanie, Canada, Japonia și Australia.

Eforturile administrației de la Washington au pregătit scena pentru o reuniune a miniștrilor Apărării și Afacerilor Externe din NATO desfășurată la mijlocul lunii decembrie, în care aliații au prezentat un front comun ferm. Reuniunea șefilor apărării a avut loc în timp ce primul dintre cele patru avioane de supraveghere americane a aterizat în Germania pentru a începe monitorizarea forțelor Pactului de la Varșovia. Acest lucru a indicat și că NATO ia în considerare consolidarea forțelor sale dincolo de planurile deja existente în cazul în care Polonia ar fi fost invadată.

La rândul lor, șefii diplomațiilor din statele membre NATO au propus un set de sancțiuni economice și diplomatice ferme, iar lista acestora a fost furnizată presei. Ele au inclus:

• încheierea tuturor proiectelor economice de amploare, inclusiv a unei noi conducte de gaze naturale între Siberia și Europa de Vest
• suspendarea creditelor economice către Uniunea Sovietică și Polonia
• impunerea unui embargo complet pe cereale împotriva Uniunii Sovietice
• blocarea tuturor transporturilor de mașini și echipamente electronice către URSS
• impunerea unui boicot comercial total împotriva Moscovei
• interzicerea navelor sovietice de a acosta în porturile occidentale
• suspendarea discuțiilor cu URSS privind controlul armelor
• rechemarea ambasadorilor aliați de la Moscova
• reducerea contactelor politice și culturale/sociale cu Uniunea Sovietică.

Poziții dure

Comunicatul oficial al reuniunii a afirmat că detensionarea relațiilor cu Moscova „nu ar putea supraviețui dacă Uniunea Sovietică ar încălca din nou drepturile fundamentale ale unui stat la integritate teritorială și independență. Polonia ar trebui să fie liberă să-și decidă viitorul.” Această declarație a fost întărită de secretarul de stat american Edmund Muskie, în timp ce Franța și Germania și-au afirmat disponibilitatea de a rupe relațiile economice cu Moscova.

Pentru a întări amenințările economice, Brzezinski și-a coordonat eforturile cu Lane Kirkland, puternicul lider anticomunist al mișcării sindicale American Federation of Labor and Congress of Industrial Organizations (AFL-CIO). Kirkland a condus pregătirile mișcării internaționale în vederea unui boicot mondial al transportului de mărfuri către și dinspre Uniunea Sovietică.

De asemenea, Administrația Carter a comunicat Moscovei – atât în mod direct, cât și prin scurgeri intenționate de materiale în presă – că o invazie a Poloniei ar duce la tulburări în alte regiuni ale blocului estic, ar submina legăturile Moscovei cu partidele comuniste din Europa de Vest și țările din Mișcarea de Nealiniere (o organizație interguvernamentală de state care se consideră aliniate neoficial cu sau împotriva vreunui bloc de putere majoră) și ar conduce la o intensificare suplimentară a cooperării militare SUA-China.

Credibilitatea acestor semnale, scrie Ian Brzezinski, a fost întărită de prezența semnificativă a forțelor NATO de-a lungul frontierei sale de est: peste douăzeci de divizii aliate erau staționate de-a lungul Cortinei de Fier, cu multe altele pregătite să fie desfășurate ca întăriri. Cei peste 300.000 de soldați americani dislocați în Europa reprezentau o parte semnificativă a acestei apărări avansate.

În paralel, Statele Unite au făcut eforturi pentru a slăbi sovieticii în Afganistan. Președintele Carter a surprins Moscova cu o creștere importantă a asistenței financiare și materiale, inclusiv a armamentului, acordată mujahedinilor afgani în 1980. Liderii de la Moscova au înțeles astfel că acțiunile Statelor Unite în Afganistan afectau serios Uniunea Sovietică.

Un pericol îndepărtat
Analiza Atlantic Council precizează că, în cele din urmă, invadarea Poloniei de către Uniunea Sovietică a fost descurajată prin apelarea de către Carter la eforturile diplomatice, prin amenințarea de impunerea de sancțiuni economice dure, prin atitudinea fermă a alianței nord-atlantice și prin recunoașterea de către Moscova a faptului că liderul de la Casa Albă a lansat o strategie hotărâtă împotriva expansionismului sovietic.

În consecință, criza a început să se estompeze până la sfârșitul lunii decembrie și a devenit mai târziu unul dintre puținele succese de politică externă ale lui Carter. Meritele echipei sale în acest caz au fost cu atât mai importante cu cât administrația sa urma să părăsească Casa Albă în doar câteva săptămâni.

Lecții pentru Ucraina

Ian Brzezinski precizează că președintele Biden și echipa sa de securitate națională ar trebui să se inspire din eforturile lui Carter de gestionare a crizei poloneze din 1980 pentru a rezolva situația Ucrainei, ținând cont bineînțeles de contextul actual.

Analistul afirmă că există diferențe esențiale între cele întâmplate în urmă cu 40 de ani și amenințarea prezentă la adresa Ucrainei, cele mai multe dintre ele nefavorabile celor de la Kiev. În primul rând, poziția de forță a NATO de-a lungul frontierei sale de est este astăzi considerabil mai diluată decât a fost în timpul Războiului Rece. În plus, mulți oficiali de rang înalt din echipa Biden au ocupat poziții importante în Administrația Obama, atunci când guvernul american a descurajat Ucraina să reziste invaziei Rusiei în Crimeea în 2014. De asemenea, desfășurarea de trupe rusești de-a lungul graniței cu Ucraina în luna aprilie a acestui an nu a dus decât la câteva luări de poziții anemice din partea Statelor Unite și a NATO.

În plus, retragerea haotică a trupelor americane din Afganistan în luna august, ordonată de Team Biden fără o strategie clară, a generat diviziuni între aliați și a pus sub semnul întrebării hotărârea militară a SUA. Fără îndoială, Kremlinul a urmărit atent și a analizat acest moment rușinos pentru Statele Unite.

În acest context, situația Ucrainei este extrem de delicată. Deși Administrația Biden împărtășește informații și își coordonează acțiunile cu Ucraina și aliații săi, președintele democrat nu a articulat public sancțiuni diplomatice și economice majore luate în considerare dacă Rusia ar invada Ucraina. Mai mult, nici NATO nu și-a consolidat în mod semnificativ poziția militară de-a lungul frontierei sale de est. Drept urmare, Statele Unite și aliații lor din NATO nu și-au semnalat încă disponibilitatea de a recurge la o confruntare militară și economică semnificativă cu Moscova.

În concluzie, Brzezinki scrie că determinarea SUA și a aliaților occidentali în criza poloneză se numără printre criteriile de referință pe care Vladimir Putin – care era în al cincilea an de carieră în KGB atunci când Moscova amenința cu invadarea Poloniei – le folosește pentru a măsura hotărârea Occidentului în timp ce se gândește la următoarea sa mișcare legată de Ucraina. Pe măsură ce perspectivele unei alte invazii rusești cresc, NATO trebuie să ajungă astăzi la nivelul de determinare și hotărâre la care a recurs în situația mult mai dificilă cu care s-a confruntat în 1980.

Pe picior de război?

Washington Post a scris zilele trecute că Rusia pregătește o ofensivă împotriva Ucrainei cu până la 175.000 de militari, anul viitor, concentraţi în patru locuri, cu 50 de grupuri tactice de luptă.

Moscova se pregăteşte să lanseze „100 de batalioane alcătuite din grupuri tactice, cu un efectiv estimat la 175.000 de oameni, dar şi tancuri, artilerie şi alte echipamente,” a declarat un oficial de rang înalt sub protecţia anonimatului.

La rândul lor, serviciile ucrainene de informaţii au estimat că „perioada cea mai verosimilă” a încheierii pregătirilor ruseşti în vederea unei „escaladări de anvergură” este sfârşitul lui ianuarie, a anunţat ministrul ucranean al Apărării, Oleksii Reznikov. Potrivit acestuia, aproximativ 100.000 de militari ruşi ar putea să participe la o eventuală ofensivă.

Forțele ruse au capabilități de-a lungul graniței cu Ucraina să efectueze o invazie rapidă și imediată, inclusiv construirea de linii de aprovizionare, cum ar fi unități medicale și combustibil, care ar putea susține un conflict prelungit, în cazul în care Moscova ar alege să invadeze Ucraina, a precizat și CNN.

Oficialii au spus că nivelurile actuale de echipamente staționate în zonă ar putea furniza forțe de primă linie timp de șapte până la zece zile și alte unități de sprijin pentru o lună.

Pe de altă parte, cotidianul german BILD a dezvăluit planurile președintelui Putin de a ocupa două treimi din teritoriul actual al Ucrainei, într-un război în trei faze. Rusia ar ajunge până la granița cu România. Dacă Putin va decide invazia, atacul ar urma să aibă loc în ianuarie-februarie 2022.

Cele mai recente evoluții apar după luni de creșteri constante a tensiunilor de-a lungul frontierei Rusia-Ucraina, care au alarmat oficialii americani și occidentali. Statele Unite acuză Rusia de comasarea unor trupe la frontiera cu Ucraina, îngrjorând NATO, care suspectează Moscova de faptul că vrea să-şi inavdeze vecinul. Rusia îi susţine pe separatiştii proruşi care luptă împotriva Kievului în provinciile ucrainene Doneţk şi Lugansk.

Surse: Atlantic Council, Washington Post, CNN, Bild / Sursa Foto: Navy SEALS