Cum mi-a salvat căsnicia un diagnostic de ADHD – pentru o vreme, oricum/ „Pentru prima dată, am început să cred că ar putea fi ceva clinic în neregulă cu creierul meu”

Chiar și psihologul care a ajutat în cele din urmă cu diagnosticul nu a putut să creadă că am reușit să ajung la vârsta de 36 de ani fără ca cineva să-și dea seama, scrie Emily Farris pentru The Guardian.

La prima noastră aniversare, după câteva pahare, l-am întrebat pe soțul meu dacă regretă că s-a căsătorit cu mine. „Nu l-aș numi chiar regret”, a spus el.

Și-a petrecut următoarele 20 de minute încercând să explice răspunsul, dar nu am auzit nimic. Eram sigură că asta însemna sfârșitul căsniciei mele, așa că am renunțat să mai amestec cocktailuri și am început să beau whisky în panică, apoi am plâns până am adormit. A doua zi dimineață, cu capul mai limpede, el și-a cerut scuze și i-am promis că voi încerca mai mult.

Kyle fusese nerăbdător să se acomodeze la rutina vieții de cuplu. Credeam că și eu îmi doream asta, dar de timpuriu am început amândoi să simțim că eu eram mai potrivită pentru spontaneitatea și autonomia pe care le permitea „întâlnirea serioasă”.

Ne-am întâlnit când aveam amândoi peste 20 de ani, după ce amândoi ne-am întors în Kansas City – eu după un deceniu petrecut în Brooklyn, iar el după 18 luni de predare a limbii engleze în Coreea.

Până la sfârșitul primei noastre întâlniri, ne plănuisem următoarele trei și am aflat repede că el își arăta dragostea gătindu-și mese elaborate și făcând CD-uri de mixaj cu mult peste perioada în care asta era un lucru. Doi ani mai târziu, ne-am făcut jurămintele la o petrecere foarte-2012 într-un hambar.

Dar nu la mult timp după ce am spus „Da”, am început să mă panichez din cauza faptului că tocmai îmi încredințasem restul vieții cuiva care voia să-mi cunoască planurile: pentru seara, pentru weekend, pentru următoarea lui excursie la Costco.

Aceasta este o așteptare rezonabilă în majoritatea relațiilor, dar problema – așa cum o vedea noul meu mire, oricum – era că nu exista niciun plan. De când îmi amintesc, am mâncat atunci când îmi era atât de foame încât mă durea și m-am împiedicat în pat atunci când nu mai puteam ține ochii deschiși. Singurul lucru pe care îl cumpărasem vreodată în cantități mari era rujul meu roșu preferat, odată ce am aflat că nu mai era comercializat.

„Nu contează cât de mult am încercat, am găsit mereu o cale de a mă autodistruge.”

Înainte de Kyle, viața mea fusese în mare parte o serie de începuturi false – slujba perfectă, apartamentul perfect, bărbatul perfect. În cele din urmă, toate acestea au început să mi se pară ca un pulover cu mâncărimi pe care voiam cu disperare să îl dau jos, ca să fac o schimbare radicală și să o iau de la capăt. Kyle a fost mai degrabă ca un hanorac preferat care a devenit un pic prea strâmt după căsătorie.

Îmi punea întrebări la care nu puteam răspunde, cum ar fi: „Cum poți să petreci trei ore certându-te cu republicanii pe Facebook, dar nu vrei să stai cu soțul tău nici măcar 15 minute?” și „De ce nu vii niciodată în pat cu mine?”. Mi-am tras o pătură pe cap când a încercat să vorbească despre bani și m-am îndepărtat când a vrut să vorbească despre relația noastră.

Nimic din ceea ce îmi cerea nu era obiectiv de neatins; pur și simplu nu reușeam eu să le ating. Și la fiecare câteva săptămâni îmi trimitea câte un articol care se rezuma la ceea ce auzisem toată viața mea de la profesori, cărți audio de auto-ajutorare și șefi: nu te străduiești suficient de mult.

Nu am vrut să-l pierd (și nu doar pentru că se asigura că mănânc cel puțin o masă adevărată pe zi), așa că am răsfoit majoritatea articolelor pe care mi le trimitea, mi-am dublat consumul de cofeină și am devenit excesiv de dependentă de memento-urile din calendar.

Am făcut o foaie de calcul a bugetului pe care am actualizat-o în mod compulsiv timp de aproximativ o lună și am setat notificări pentru orice, inclusiv pentru „Check in with Kyle” în zilele lucrătoare pentru a discuta planurile noastre (sau lipsa lor) pentru seara respectivă. Și în majoritatea zilelor am făcut check-in. Până când m-am oprit.

După cele mai mari certuri ale noastre, plângeam la duș, întrebându-mă de câte ori mai pot să o dau în bară până când va divorța de mine. Pentru că indiferent cât de mult mă străduiam, găseam mereu o cale de a mă autodistruge.

Când am rămas însărcinată câțiva ani mai târziu, am decis că ceva trebuie să se schimbe. Copilul ăsta nu alegea să mă aibă pe mine ca mamă, așa că mi-am îndreptat toată atenția spre pregătirea pentru copil. M-am alăturat grupurilor de Facebook cu oameni care își făceau mult prea multe griji cu privire la brânza moale și vergeturi și am adunat teancuri de cărți de parenting pe care credeam că le voi citi într-o zi.

Cu excepția unui început mai dificil de alăptare și a unor anxietăți postnatale nediagnosticate, primul an de maternitate a fost mult mai lin decât primul an de căsătorie. Kyle și cu mine eram atât de îndrăgostiți de fiul nostru, Teddy, încât am pus problemele noastre de relație pe plan secundar. Am devenit militantă în ceea ce privește programul de somn al bebelușului și orele de masă și chiar am ținut pasul cu spălatul și aranjarea hainelor miniaturale timp de 12 luni întregi.

Am fost șocant de mulțumită că mi-am dăruit întreaga mea ființă acestui om micuț care se baza pe mine pentru orice și nu a cerut niciodată să avem o discuție serioasă despre bani sau m-a întrebat dacă m-am gândit la cină.

La scurt timp după ce Teddy a împlinit un an, am acceptat ceea ce părea a fi slujba perfectă, aceea de a gestiona social media pentru un grup de restaurante. Eram entuziasmată să ies din casă îmbrăcată în haine adevărate și să-mi folosesc creierul pentru altceva decât pentru a mă juca peekaboo și a recita din memorie Goodnight Moon. Notificările neîncetate și recenziile proaste îmi cereau atenția imediată. A fost palpitant.

Acasă, rufele se îngrămădeau. Diminețile erau un haos total.

Kyle și cu mine am început să ne certăm din nou.

Într-o seară, când lucrurile păreau să meargă bine, m-a întrebat dacă aș putea să pregătesc cina pentru noi doar o dată pe lună. „Poate fi ceva ușor, cum ar fi friptura de pui pe care obișnuiai să o faci.”

Oh! Friptura de pui pe care o făceam când eram liber profesionist și nu aveam un copil mic care îmi cerea atenția tot timpul? Acea friptură de pui?

Eram prea supărată ca să spun asta, dar am început să plâng. Deși, de fapt, a fost mai degrabă un geamăt.

Dacă făceam un lucru bine, făceam tot restul greșit.

„Nu înțeleg cum de femeile au copii și slujbe și gătesc sau fac curat sau fac ceva vreodată!”

Am comandat mâncare la pachet și el m-a convins să mă liniștesc. Dar sentimentul de calm nu a durat. Dacă făceam un singur lucru bine, făceam tot restul greșit. Oricât de mult m-aș fi străduit, pur și simplu nu aveam cum să fiu un partener bun, o mamă bună și un angajat bun.

La cea de-a cincea aniversare a noastră, Kyle, mereu optimist, m-a surprins cu o rezervare pentru un weekend într-o căsuță de lux în copac. Cu înțelepciune, mi-a dat un preaviz de două luni, astfel încât să nu trebuiască să mă stresez cu o călătorie de ultim moment. Mi-am petrecut săptămânile premergătoare călătoriei noastre concentrându-mă să lucrez în avans, astfel încât să-mi pot lăsa laptopul acasă și să fiu pe deplin prezentă alături de soțul meu (oricum, atât cât se poate fi prezent de la un jacuzzi în formă de inimă cu vedere la munții Ozark). Mă simțeam în sfârșit deaspura,  în controlul lucrurilor.

Aparent, am fost un pic prea deasupra, totuși, pentru că în weekendul dinaintea plecării noastre, am apărut la o gustare cu o zi mai devreme. Am râs de asta și am luat-o ca pe un memento pentru a verifica de două ori aranjamentele pe care le făcusem pentru mica noastră escapadă.

În primul rând, i-am trimis un mesaj bonei câinelui: „Doar confirmam: Îți voi aduce câinii joi.”

Apoi, dădaca: „Nu uita că ai liber vineri!” Apoi socrii mei: „Punem la punct detaliile pentru weekendul viitor. Îl iei pe Teddy de la școală joi și îl ții până duminică, da?”.

Mama lui Kyle a răspuns prima: „Dar nu plecați din oraș în weekendul următor?”.

Transpirația a început să curgă din locurile ciudate pe care le face când sunt nervoasă și m-am chinuit să găsesc e-mailul de confirmare pentru căsuța din copac. Am expirat ușurată când am văzut că aveam data corectă de plecare. Apoi m-am uitat la ecranul de blocare al telefonului meu și mi-am dat seama de adevărata mea problemă: nu aveam nicio noțiune despre acea dată în raport cu cea în care trăiam. Nu știam când eram.

Am trecut prin mișcările familiare de curățare a dezordinii mele de program și totul a fost bine până în acea vineri. Dădaca întârzia, așa că i-am trimis un mesaj: „Bună, unde ești? Aproape, sper!”

Răspunsul ei m-a dat gata: „În Wichita. Iar tu ești într-o căsuță în copac din Arkansas. Nu-i așa?!”

Uitasem să reprogramez bona.

Cum de o mai dădeam în bară atât de rău?

În căutarea mea de răspunsuri în primul an de presupusă fericire conjugală, am dat peste un articol intitulat ADHD este diferit pentru femei. Atât de multe lucruri mi se păruseră familiare: sentimentul de a nu putea ține totul laolaltă, dezorganizarea, uitarea și mai ales rușinea internalizată.

La vremea respectivă, m-am convins că un diagnostic de ADHD ar fi fost prea ușor. Trebuia doar să mă culc mai devreme, să deschid corespondența, să fac exerciții fizice și să mă uit mai des la calendar. Și poate să adaug și niște ceai de turmeric și să renunț la gluten. Trebuia să mă străduiesc mai mult.

„Pentru prima dată, am început să cred că ar putea fi ceva clinic în neregulă cu creierul meu.”

Pe atunci, mi-am dorit să resping articolul, dar el a rămas mereu undeva în mintea mea și, dintr-o dată, am fost disperată să îl citesc din nou. I-am trimis un mesaj șefului meu cu o mână, cu cealaltă am pus Daniel Tiger pentru Teddy, apoi am tastat cu furie ceva despre femei și ADHD și căni mucegăite în browserul telefonului meu. Reluând-o câțiva ani mai târziu, am pus accentul pe un punct important pe care îl uitasem: femeile își maschează adesea simptomele până la 30 de ani, când căsătoria și maternitatea devin atât de stresante încât se lovesc de un zid.

Pentru prima dată, am început să îmi permit să cred că ar putea fi ceva în neregulă din punct de vedere clinic cu creierul meu. Poate că nu era vorba de faptul că nu mă străduiam suficient; poate că nu primeam suficientă dopamină pentru a funcționa ca o persoană neurotipică. Gândul a venit cu un val de tristețe și ușurare. Și o mulțime de lacrimi.

I-am trimis lui Kyle un link către articol cu un singur cuvânt: „Eu”.

Mi-a răspuns câteva minute mai târziu: „E o nebunie, iubito. Seamănă în totalitate cu tine”.

Apoi: „Ar trebui să mergi și tu la un doctor. Dacă medicamentele îți vor îmbunătăți considerabil calitatea vieții, meriți asta”.

Am meritat asta. Amândoi am meritat. Eu meritam mai puțin stres și rușine, iar Kyle merita o soție al cărei creier procesa dopamina la fel ca femeia cu care credea că s-a căsătorit.

Imediat ce ne-am întors din weekendul nostru magic la căsuța din copac, am încercat să găsesc un doctor care să mă ghideze în tratament. A fost mai greu decât ar fi trebuit să fie, totuși; primele mele două vizite au fost la un rezident în psihiatrie care a încercat să mă convingă că am o tulburare bipolară – pentru care aș fi acceptat cu plăcere un diagnostic și un tratament dacă aș fi crezut că este adevărat. Dar, cu riscul de a părea un anti-vaxxer, făcusem destule cercetări pe cont propriu pentru a ști că nu asta era problema. Compania mea de asigurări nu m-a ajutat prea mult atunci când am încercat să găsesc un alt furnizor, așa că am început să caut pe cineva care, cel puțin, să creadă lucrurile pe care i le-am spus.

A durat câteva luni, dar am găsit un psiholog – îi vom spune Dr. B – care era specializat în ADHD și, în mod șocant, accepta pacienți noi (ceea ce ar fi putut avea legătură cu faptul că biroul ei se afla la 35 de minute de mers cu mașina în afara orașului). Și ce dacă nu-mi accepta asigurarea? Sau că nici măcar nu putea prescrie medicamente? Eram atât de disperată că cineva să mă ia în serios, încât am fost mai mult decât fericită să-i dau toți banii mei împreună cu povestea mea prescurtată de viață pe parcursul a câteva ședințe de 50 de minute.

Dr. B nu numai că m-a luat în serios, dar mi-a și validat sentimentele – și cu cât vorbeam mai mult, cu atât mai mult îmi dădeam seama cât de multe dintre defectele mele erau probabil simptome de ADHD. Și, cu cât mai multe puncte pe care le-am conectat, cu atât mai mult am plâns. Am plâns pentru că mă simțeam ușurată că aveam o explicație și, de asemenea, pentru că eram tristă pentru cât de dură fusese toată lumea (inclusiv eu) cu sinele meu mai tânăr.

Ultima mea ședință cu Dr. B a fost mai puțin încărcată emoțional. A fost, în mod surprinzător, destul de amuzantă. Ea a efectuat o serie de teste cognitive ca parte a unei evaluări mai oficiale a ADHD-ului. Am uimit-o cu unele dintre abilitățile mele (cum ar fi repetarea unei serii ridicol de lungi de numere la întâmplare) și am râs amândoi când memoria mea pe termen scurt m-a dezamăgit lamentabil (cum ar fi atunci când a trebuit să repet ceva în ordine inversă și nu am reușit să trec de primul cuvânt, caracter sau cifră).

„Nu-mi vine să cred că ai ajuns la 35 de ani fără ca cineva să își dea seama de asta”, a spus Dr. B. în timp ce îmi înmâna o foaie de trimitere pe care o completase de mână.

„Aproape 36”, am spus eu, observând că pe rândul pentru diagnostic scrisese „ADHD și supradotare”.

Înainte de a pleca, mi-a dat numele unui psihiatru care îmi va accepta asigurarea – și îmi va da medicamente.

„Am crezut că diagnosticul meu de ADHD mi-a salvat căsnicia. În realitate, nu a făcut decât să prelungească inevitabilul.”

Diagnosticul l-a ajutat pe Kyle să fie puțin mai înțelegător atunci când uit că avem planuri sau insist să îmi cumpere broccoli, doar pentru a-l lăsa să putrezească în fundul frigiderului. Medicamentele mă ajută să mă mențin concentrată asupra muncii în timpul zilei, astfel încât să pot fi mai prezentă cu familia mea (suntem patru acum) în timpul serii. Iar terapia de cuplu m-a învățat că, într-o relație, a te strădui mai mult este de obicei un lucru bun.

Dar să nu pretindem că acesta este finalul meu fericit, pentru că nu este.

Când am scris acest eseu în urmă cu câțiva ani, credeam că diagnosticul meu de ADHD mi-a salvat căsnicia. În realitate, nu a făcut decât să prelungească inevitabilul – ceea ce nu este nimic, mai ales cu copii mici. Dar se pare că erau mult mai multe lucruri pe care nu le știam despre noi înșine sau unul despre celălalt când ne-am căsătorit și niciun efort mai mare nu a putut transforma temperamentele, modifica stilurile de atașament sau anula un deceniu de resentimente.

În noiembrie 2023, după multă terapie, am decis să îmi aleg propria bucurie și m-am separat de soțul meu. Poate că, dacă aș fi fost diagnosticată când eram mai tânără, aș fi înțeles mai bine nevoile și limitele mele înainte de a intra în relație, dar, pe măsură ce intru în acest nou capitol al vieții, sunt plină de speranță și atât de recunoscătoare pentru autocunoașterea pe care am dobândit-o de-a lungul timpului.