Cum s-a transformat minciuna în dezinformare – analiză New York Times

Analiză New York Times preluată de Rador Radio România:

După momentul în care Donald Trump a contestat validitatea certificatului de naștere al lui Barack Obama, Trump a continuat să mintă poate mai frecvent și mai flagrant decât orice alt personaj important al istoriei politice americane. De la minciuna relativ trivială cu care și-a inaugurat administrația (cum că 1,5 milioane de oameni ar fi participat la învestirea lui) până la neadevărul cu consecințe extrem de grave cu care și-a încheiat-o (cum că alegerile din 2020 ar fi fost furate), mințitul i-a definit în mare măsură președinția, potrivit Rador Radio România.

Consecvența și tupeul cu care minte Trump ne poate determina să ignorăm faptul că și opozanții lui mint. Chiar dacă nu s-a coborât tocmai la nivelul lui Trump, nu se poate afirma nici că vicepreședinta Kamala Harris ar fi respectat strict adevărul la dezbaterea prezidențială de luna aceasta. Trump, a acuzat ea, ar fi spus că existau „oameni de treabă” printre neo-naziștii și rasiștii albi prezenți acum șapte ani la Charlottesville, o distorsionare frecvent repetată a declarației lui Trump de la acea dată, care a dobândit însă între timp valențe dogmatice la stânga americană. Ea a acuzat, tot înșelător, că Trump ar fi afirmat că va fi o „baie de sânge” dacă nu va fi ales el, când remarca lui originală se referea de fapt la pierderea de slujbe în industria auto.

Și mai gravă decât răstălmăcirea cinică a cuvintelor lui Trump de către Harris a fost pretenția ei cum că „nu există un singur membru al armatei SUA care să se afle în misiune într-o zonă de luptă în oricare teatru de război din lume – o premieră în acest secol”. Acea declarație nesocotește miile de soldați americani detașați în Orientul Mijlociu după atacurile de la 7 octombrie, pentru a nu mai pomeni de militarii americani uciși în atacurile cu drone din Iordania din ianuarie. Și totuși, în ciuda acestor declarații false ale lui Harris, numai pe Trump au încercat să-l corecteze moderatorii dezbaterii de la ABC, David Muir și Linsey Davis.

Această verificare a informațiilor [„fact-checking”] extrem de selectivă dezvăluie un dublu standard pe care-l practică mulți jurnaliști în privința lui Trump, dublu standard care e îndeobște justificat prin amenințarea chipurile teribilă pe care o constituie el pentru țară. În loc să-i dea replica pe potriva monumentului de egoism pe care-l reprezintă el, mulți dintre opozanții lui îl văd ca pe un dictator în devenire pornit să distrugă neapărat experimentul de democrație constituțională de 250 de ani al Americii. Și, continuă această linie de gândire, dat fiind că el reprezintă o asemenea amenințare extraordinară, numai niște măsuri extraordinare pot fi suficiente pentru a-l opri.

La loc de cinste printre aceste măsuri se situează campania de suprimare a informării eronate (informația falsă răspândită de cineva care o crede adevărată) și a dezinformării (informația falsă răspândită de cineva care e conștient că e falsă) – doi termeni care erau folosiți inițial pentru a desemna în special operațiuni de influență ale Rusiei împotriva Vestului. Recenta trimitere în judecată în SUA a doi cetățeni ruși acuzați că finanțau „influencer”-i americani de dreapta din partea rețelei ruse de propagandă RT ilustrează acest fenomen, care constituie într-adevăr un pericol autentic la adresa societăților democratice din lume.

Însă această percepție clasică cu privire la informarea eronată și dezinformare a început să se transforme în cursul campaniei electorale prezidențiale din 2016, atunci când aceste concepte analitice menite a explica activitățile nocive ale unor puteri externe ostile au fost acaparate de activiști politici americani pentru a fi utilizate contra propriilor rivali interni. Multe dintre spusele lui Trump și ale simpatizanților lui au început să fie catalogate drept dezinformare, astfel încât zeci de milioane de americani au ajuns să creadă o poveste extrem de încâlcită conform căreia Trump ar fi complotat cu Vladimir Putin pentru a fura alegerile din 2016 (ceea ce – ironia sorții – era de fapt tot o dezinformare, proferată însă de opozanții lui Trump).

Astăzi termenii de „dezinformare” și „informare eronată” sunt invocați de stânga tot așa cum termenul de „știri false” [„fake news”] e invocat de dreapta: termeni vizând bagatelizarea unor argumente și probe defavorabile propriului trib. Uneori utilizarea lor ține mai degrabă de domeniul banalului. Replicând tăios luna trecută la acuzațiile că Biden își neglijează atribuțiile prezidențiale preferând în schimb concediul, purtătoarea de cuvânt a Casei Albe a declarat indignată: „Președintele Biden este la muncă oriunde s-ar duce. Oricine susține orice altceva e fie greșit informat, fie se dedă la informare eronată”.

În alte cazuri termenii sunt folosiți pentru a submina informații valide pe care publicul are dreptul să le cunoască. În săptămâna dinaintea dezbaterii catastrofale a lui Biden secretara de presă a Casei Albe, Karine Jean-Pierre, a minimalizat filmările care-i probau declinul cât se poate de evident, catalogându-le drept „dezinformare” și „făcături ieftine”. Nouă zile mai târziu dezinformarea practicată de ea a fost cea care a fost expusă limpede în fața întregii lumi.

În scurt timp conceptul popular de dezinformare s-a transformat din ceva produs de guverne în ceva ce guvernele trebuie să suprime. Tim Walz, candidatul democraților la vicepreședinție, declara în 2022: „Nu există nici un fel de garantare a liberei exprimări în ce privește informarea eronată sau discursul urii, și mai cu seamă legat de democrația noastră”. Iar săptămâna trecută fosta secretară de stat Hillary Clinton a fost chiar și mai explicită, declarându-i lui Rachel Maddow de la MSNBC că americanii care diseminează, conștient sau nu, propagandă străină ar trebui să răspundă penal sau măcar civil. Faptul că un potențial vicepreședinte și o fostă membră a guvernului sunt atât de greșit informați referitor la Primul Amendament [garantează libera exprimare prin constituție, fără nici un fel de condiții – n.trad.] e tulburător; faptul că ei cred că guvernul are dreptul de a inculpa cetățeni pentru libera exprimare garantată de constituție e chiar și mai îngrijorător.

Din fericire pentru Walz, guvernul adesea nici n-are nevoie să-și folosească puterile formale pentru a incrimina exprimarea; presiunea e suficientă. Cu numai săptămâni înainte de alegerile din 2020, după ce The New York Post dezvăluise e-mail-uri incriminatorii din laptop-ul lui Hunter Biden, 51 de foști funcționari ai serviciilor secrete, inclusiv CIA, au publicat o scrisoare deschisă în care pretindeau că respectivele mesaje denotă „toate caracteristicile clasice ale operațiunilor rusești de spionaj”.

Deși FBI era conștient la acel moment că nu era vorba de o dezinformare rusă, el nu a informat despre acest lucru Facebook și Twitter, care au luat amândouă măsuri prompte pentru a-și împiedica utilizatorii să partajeze articolul din Post, ba Twitter mergând chiar până acolo încât să-i suspende contul ziarului. (În 2022 The Washington Post a confirmat autenticitatea a mii dintre acele e-mail-uri, iar Departamentul Justiției a recunoscut tacit că laptop-ul era al lui Hunter Biden.)

Directorul Meta, Mark Zuckerberg, a declarat luna trecută în fața Comisiei Judiciare a Camerei că administrația Biden „ne-a presat în mod repetat echipele vreme de luni pentru a cenzura anumite conținuturi privind Covid-19, inclusiv umor și satiră”, și că regretă că la vremea respectivă nu a denunțat această coerciție.

În unele cazuri presiunea guvernului nici măcar nu mai e necesară pentru a reprima exprimarea. La două zile după asaltul Capitoliului din 6 ianuarie Twitter i-a desființat contul lui Trump, cu justificarea dubioasă cum că prezența lui pe platformă ar presupune un „risc de continuare a incitării la violență”. Însă Twitter nu s-a simțit nevoit să acționeze la fel și în cazul contului ayatolahului Ali Khamenei; Jack Dorsey, directorul platformei de atunci, a calificat frecventele incitări la violență contra Israelului ale lui Khamenei drept un simplu „zăngănit de sabie” [în sensul de retorică pură (deși scopul nu poate fi decât amenințarea/intimidarea) – n.trad.].

Nu au interzis acești directori nici conturile pline de vitriol ale conducătorilor din Rusia, Turcia și Venezuela, deși ei înșiși le restricționează accesul propriilor cetățeni la Twitter (interdicția lui Trump a fost anulată după 22 de luni, când Elon Musk a cumpărat platforma.) Anul trecut, când CNN a găzduit un interviu în direct cu Trump, de față cu public, un cor de jurnaliști a denunțat demersul, una dintre vedetele postului, Christiane Amanpour, argumentând împotriva unui interviu în direct cu un fost și posibil viitor președinte pe motiv că postul nu poate „edita monologuri prea lungi și un șuvoi de dezinformare”.

O justificare frecventă a cenzurii împotriva dezinformării e aceea că internetul înlesnește enorm diseminarea minciunilor și opiniilor care incită. Dar, deși acest lucru e cu siguranță adevărat, internetul le permite și multor voci noi să conteste instituțiile tradiționale ale autorității – guverne, birocrații sanitare, presa consacrată. Actuala obsesie a elitelor cu dezinformarea poate fi interpretată în mare măsură drept o panică indusă de această provocare.

Pentru o mostră cu privire la unde poate duce războiul contra dezinformării uitați-vă la Țara Galilor, al cărei guvern a promis că va adopta o lege care le va interzice politicienilor să mintă. În așa context, bancurile deja se scriu singure: „Ce e un politician care nu minte? Un mut.” De fapt, o asemenea lege aduce suspicios de mult cu intriga unei comedii de Ricky Gervais. Însă susținătorii ei sunt cât se poate de serioși. E naiv „să crezi că tradițiile democratice sunt sacre”, declara unul dintre ei, adăugând că „încălcarea normelor, de orice fel”, nu trebuie permisă. Ministrul britanic de interne spune că vrea să meargă chiar și mai departe, angajându-se să-i „reprime pe cei care promovează convingeri nocive sau bazate pe ură și violența”.

Această grupare a „convingerilor” alături de „violență” constituie o prestidigitație de rău augur, prevestind un regim de arestare și inculpare preventivă a celor care susțin orice consideră guvernul de la acel moment ca fiind idei nocive sau pornite din ură. Mințitul este o caracteristică imposibil de eradicat a ființei umane – și a politicianului în special -, astfel că tentativele de a-l elimina prin dictat vor duce inevitabil la strangularea liberei exprimări. Nu există nici măcar un singur individ, partid sau autoritate guvernamentală care să dețină monopol asupra adevărului.

În zelul lor de a epura America de minciunile diseminate de Trump și simpatizanții lui, opozanții lui ar trebui să țină cont de faptul că aceia care pe bună dreptate deplâng dezinformarea altora sunt perfect capabili să-și disemineze la rândul lor propria dezinformare.

Sursa: THE NEW YORK TIMES / Rador Radio România / Traducerea Rador: Andrei Suba