Cum se bat SUA şi EU în tarifele pe maşini. Sau cum să radicalizezi o discuţie prin fake news, omisiuni şi manipulări

Stă să înceapă un mare război comercial SUA-Europa care, cel puţin în presa tabloidă de la noi ameninţă să ia forma unui desen animat cu Tom şi Jerry când îşi trag cu tigăile în cap, în hazul galeriei. Asta e calea cea mai sigură ca totul să eşueze în argumente de gâgă şi o polarizare ideologică a discuţiei, cum e mai nou moda de a reduce orice chestie complexă de policy la ciorovăieli cultural-identitare, practic o ciomăgeală cu simboluri.

Ambele tabere au partea lor de vină că încurajează astfel de derive, din motive de politică internă, dar mai nou administraţia Trump pare cu deosebire dedicată inflamării lucrurilor. Nu e ilustrare mai bună pentru asta decât cearta pe tarifele impuse automobilelor.

La Washington a devenit axiomă ideea că orice deficit comercial e rău (în sine o chestie discutabilă), iar cele în relaţia cu Europa cu atât mai mult, ele fiind rezultatul unor scheme perfide concepute de birocraţii (nealeşi democratic) din Bruxelles. Cel puţin asta e ce transmite Casa Albă alegătorilor. Ca atare, încordând muşchii, administraţia Trump anunţă ca nu va mai tolera asemenea umilinţe precum tarifele “inechitabile” impuse de europeni maşinilor americane.

La prima vedere ai zice că are dreptate, deoarece UE aplică un tarif de 10% pe automobile fabricate în SUA, în timp ce SUA taxează doar cu 2.5% pe cele care vin din UE. O nedreptate flagrantă, zice Trump, care trebuie corectată rapid prin mărirea tarifelor pe importurile din Europa, pentru “reciprocitate”. Dar, ca orice campion al patriotismului industrial, mai nou la modă şi în România, el trece sub tăcere nişte mici detalii relevante – de fapt mari cât casa.

În realitate ambele tabere şi-au construit timp de decenii un sistem complicat, labirintic de tarife, excepţii şi reglementări de calitate pentru a-şi proteja firmele producătoare de maşini. Dacă ipocrizia comercială ar fi sport olimpic, Washingtonul şi europenii s-ar bate la mustaţă pentru locul unu mondial; în momentul ăsta nu e deloc clar cine e primul pe podium.

Tarifele generale sunt doar o rotiţă în marele mecanism protecţionist. Indignarea americană ar fi plauzibilă dacă în SUA n-ar exista “tariful puilor congelaţi”, adică o taxă specială de 25% pe toate maşinile de import din categoria utilitare uşoare (pickup trucks). E vorba de chestiile alea masive gen furgonetă pe care le vedeţi şi pe la noi, pe primele locuri fiind modele ca Ford F-150 sau RAM Pickup.

Or, poanta e că astea reprezintă aproape un sfert din piaţa americană de vehicule non-comerciale, dar sunt segmentul cel mai lucrativ: o estimare ar fi că ele aduc cam 35-40% din profiturile industriei. Cu alte cuvinte, diamantele coroanei sunt bine protejate, chiar producătorilor externi uriaşi, ca Toyota sau Volkswagen, venindu-le foarte greu să vândă în America în această categorie. Şi ce treabă au puii congelaţi? Nimic special: aşa a rămas porecla acestui tarif asimetric din anii ’60 când a fost impus, ca pedeapsă pentru faptul că europenii blocau importul de pui americani. E un regim care datează practic de 60 de ani, dintr-o epocă apusă a industriei auto, care s-a lovit de un lobby puternic de fiecare dată când s-a încercat schimbarea lui.

Chiar dacă dăm deoparte aceste asimetrii, imaginea tot neclară rămâne. Maşinile fabricate în Europa şi importate în SUA par să fie supuse unui regim mai favorabil şi din cauză că în UE se aplică TVA iar în SUA nu. Ăsta e argumentul complat bizar pe care îl pun pe masă americanii când vor să suspende discuţiile. Spre deosebire de SUA, unde funcţionează impozitul pe vânzări cu rate între 4 şi 9% în funcţie de stat, ţările UE aplică un TVA mult mai mare, între 19 şi 25%.

TVA nefiind rambursat pentru exportatori, asta înseamnă că producătorii europeni trebuie să-l încorporeze în structura lor de preţ, chiar pentru consumatorul american. Invers, maşinilor americane vândute în UE li se aplică TVA întreg, în funcţie de ţara membră în care sunt comercializate. De aici, o polemică absurdă despre cum anume se modifică preţurile comparativ, într-o parte şi în alta, în care fiecare pretinde că celălalt e mai favorizat.

Asta e chiar o discuţie fără noimă: TVA european se aplică la orice se vinde local, indiferent dacă e produs în Europa sau SUA, la aceeaşi rată, deci nu există discriminare în nivelul impozitării primare. Totuşi americanii insistă să vadă aici o formă mascată de protecţionism, pe baza unei demonstraţii complicate cum că un producător european va absorbi o parte din costul TVA prin reducerea profitului, deci preţul final la cumpărătorul privat ar fi mai mic etc.

În funcţie de an, producător şi situaţie, asta poate fi sau nu adevărat în practică, dar ca să construieşti pe acest efect indirect, de mare nuanţă, un argument tip discriminare sistematică – şi să te mai şi indignezi pe baza lui pneumatic, demonstrativ – e un pic ridicol. Evident, nimeni din echipele tehnice de negociere nu e atât de lipsit de logică; chestiile sunt aruncate în joc doar pentru blocaj, iar în public pentru PR.

Urmează la rând treaba cu reglementările, care funcţionează ca obstacol comercial de ambele părţi ale Atlanticului. Firmele auto americane se lovesc în Europa de un regim mai strict al emisiilor şi de reguli care iau în calcul şi siguranţa pietonilor, nu doar a şoferilor. A adapta modele fabricate pentru piaţa SUA la aceste cerinţe e prea costisitor ca să mai fie economic. Invers, firmele europene au şi ele costuri mari ca să se adapteze la regulile din SUA, care au alt tip de criterii de limitare a consumului şi privilegiază siguranţa ocupanţilor maşinii. Doar mărci premium ca Mercedes şi BMW îşi pot adapta fluxurile pentru a produce practic două maşini diferite sub eticheta aceluiaşi model; cei mici stau frumos pe pieţele lor de acasă.

Înmulţirea autovehiculelor electrice (EV) complică şi mai mult disputa. Administraţia Biden a decis în 2022 să subvenţioneze masiv acest segment, prin legea numită derutant Inflation Reduction Act (IRA), cu un credit fiscal de aproximativ 7.500 USD pe bucată, dar cu condiţii stricte de producţie internă. Asta exclude majoritatea celorlalţi producători globali, inclusiv pe cei din UE. Ca atare, europenii au pus un tarif de 10% pe EV-uri făcute în SUA, “pentru a se proteja de importuri ieftine”.

Iar rezultatul e că acum fiecare parte se bate cu pumnul în piept – discriminarea la tine e mai mare decât la mine – iar adevărul e greu de stabilit, deoarece cu regimuri atât de diferite impactul comparativ nu-i simplu de calculat. Un alt rezultat e că 90% din discuţie e despre interesul companiilor producătoare, şi prea puţin despre interesul consumatorilor – că altfel de ce ar fi privite maşinile ieftine ca o problemă, în definitiv?

Iar în timp ce lumea se ceartă peste Atlantic şi se acuză de practici incorecte, a apărut la orizont o ameninţare mai mare: China. Mărci precum BYD sau Nio au atacat ambele pieţe occidentale cu politici agresive de preţ, sprijinite pe subvenţii de stat opace şi politica de forţă de muncă cu totul diferită de cea de aici. Nu discutăm acum de necazurile producătorilor chinezi care, în ciuda sprijinului de stat, au şi ei dificultăţi (mai puţin reflectate în presa vestică) din cauza supra-capacităţii şi concurenţei acerbe pe preţ, deci dau faliment pe capete.

Ideea e că cei care rezistă reuşesc totuşi să ne inunde cu maşini electrice incredibil de ieftine şi câştigă constant cotă de piaţă, mai ales în Europa. Ca atare, atât SUA cât şi UE cochetează cu impunerea de bariere comerciale suplimentare maşinilor chinezeşti, inclusiv de tip tarifar (dacă nu se dă vreo excepţie motivată politic, ele vor viza şi Dacia Spring, fabricată în China). Intrebarea e dacă, în faţa pericolului comun, americanii şi europenii vor face front comun sau se vor certa în continuare pe câţi îngeri încap pe un vârf de ac.

Forţa lobbyului industriei auto e uriaşă, de ambele părţi ale disputei comerciale USA-Europa. În ciuda gălăgiei trumpisto-germane că voi ne trataţi pe noi incorect – ba nu, voi pe noi, ia uite ce deficit comercial mare avem aici etc, realitatea e că de cele mai multe ori rezistenţa la schimbare vine dinăuntru, nu de peste ocean. Companiile americane, câştigând atât de bine pe piaţa protejată a light trucks, se tem de un eventual progres al discuţiilor pe reduceri de tarife în Europa, nu cumva ca alinierile să elimine la grămadă tariful puilor congelaţi din anii ’60.

Companiile europene, privilegiate şi ele decenii pe piaţa internă comună şi strânse cu uşa de reglementările Green Deal, consideră de asemenea că nu-i momentul să se dea liber la importuri din America. Tabloul realist e că disputele astea comerciale nu sunt neapărat o luptă US contra UE, ci încleştări pe plan intern de grupuri industriale diferite, cu interese decalate, fiecare sprijinit pe diverse facţiuni politice.

Marea rivalitate transatlantică se sparge astfel într-o serie de bătălii de uzură duse în fiecare mare capitală, de fapt o perdea de fum pentru interese protecţioniste.

Aşa stând lucrurile, retorica simplistă a lui Trump, cum că voi profitaţi de noi şi a venit momentul să reglăm lucrurile prin măsuri decisive, e rizibilă. E de fapt o continuare a campaniei electorale populiste în America mijlocie, acolo unde dezindustrializarea a lovit multă lume şi deci există o foame de iluzii ambalate frumos. Dacă n-ar fi vorba de politică pură, soluţia tehnic corectă e la îndemână: punem toate distorsiunile comerciale pe masă, reducem în tandem tarifele şi ne înţelegem pe un calendar de aliniat reglementările de emisii şi siguranţă.

Generaţiile de maşini noi sunt oricum atât de bune şi performante încât diferenţele între ele au rămas de nuanţă, chestii exagerate şi tocate de băieţi din presa auto-moto, care trebuie să scrie şi ei despre ceva.

Dar, cel mai probabil, asta nu se va întâmpla, deoarece politica primează. Ambele părţi vor continua să se gratuleze cu epitete tari şi să manipuleze realitatea iar protecţionismul va spori, nu va scădea, fiindcă aşa e spiritul vremurilor noi. Nici o alegere nu s-a câştigat vreodată prin analiza la rece a chestiunilor sensibile şi complicate, ci prin dramatizare, victimizare şi escaladarea disputelor.