Cum și de ce Putin se poate întoarce „victorios” în fruntea Rusiei postbelice (Op-ed)

Nu a venit ora bilanțurilor, căci vremea lor – ca și cea a păcii durabile în Ucraina – este încă departe, iar consecințele de durată ale războiului nici măcar nu pot fi întrezărite. Este însă momentul potrivit pentru o serie de lămuriri, atât de necesare nouă, mai ales pentru că noi, românii, stăm de peste un secol și ne uităm la Rusia fără a înțelege mare lucru.

Deși Rusia a fost și încă este o economie integrată în cea mondială, distribuția coruptă a beneficiilor globalizării a făcut ca ele să nu ajungă la majoritatea celor care trăiesc în afara marilor orașe ale acestei țări. Aflați în afara priorităților electorale ale Kremlinului, departe la propriu și la figurat de strălucirea falsă a metropolelor capitalismului de clan, tocmai acești ruși constituie reduta aproape inexpugnabilă a imperialismului lui Putin.

Multă lume, printre care o vreme am fost și eu, a sperat că societatea rusă va reacționa negativ la războiul pe care Putin îl duce împotriva Ucrainei. Nu atât pentru că acesta nu s-ar bucura de o adevărată susținere, chiar și în cele două capitale, ci mai ales pentru faptul că războiul împotriva „fraților” ucraineni contrazice imaginarul istoriografic și cultural al rușilor, așa cum a fost el construit în ultimul secol.

Altfel, atât în trecutul sovietic, dar mai ales în prezentul putinist, rușii au fost „programați” de propaganda oficială pentru o „inevitabilă” confruntare cu Occidentul. O confruntare economică, tehnologică, culturală, dar mai ales militară. Recuperând selectiv din trecutul sovietic, tot ce putea servi la consolidarea „noii idei naționale”, în realitate o aglomerație de obsesii politice rusești provenite din toate epocile, după 2014 Putin și-a pus societatea într-o stare de continuă frenezie șovină și militaristă, care a sfârșit prin a cuprinde majoritatea. O astfel de stare, de care cu siguranță s-au lăsat cuprinși până și cei care au inițiat-o, îi împiedică pe foarte mulți dintre ei să mai perceapă realitatea, altfel decât așa cum o intermediază Kremlinul.

Rușii nu reacționează în masă la tragedia din Ucraina și nici la situația dezastruoasă în care a ajuns țara lor pentru că, din păcate, cei mai mulți dintre ei trăiesc într-o lume politică imaginară și sunt guvernați de mecanisme mentale și arhetipuri istorice care le anihilează nevoia de informație obiectivă. Tot ceea ce nu se înscrie în tiparele ideologice oficiale, pe cei mai mulți dintre ei îi intrigă, îi obosește și mai ales îi face suspicioși.

Având despre sine o imagine excelentă, așa cum erau și românii acum 10-15 ani, rușii nu-și pot absorbi critic istoria, fiind convinși că rolul lor în istorie este, prin excelență, pozitiv. Așa cum foarte mulți dintre compatrioții mei se declarau sceptici, ba chiar revoltați, cu privire la crimele comise de români împotriva evreilor în cel de-al Doilea Război Mondial, tot așa și rușii nu vor să creadă că fac parte dintr-un popor care duce un război imperialist în Ucraina sau că vecinii din fosta Europă Orientală, cei pe care Putin îi îndemna să se calmeze, văd Moscova ca pe o permanentă sursă de tragedii politice și umane.

Nu este de mirare că multora, inclusiv oficialilor ruși, nu le-a venit să creadă că ucrainenii nu-i întâmpină cu flori, ci cu rachete americane. O explicație, tot în interiorul acestui sistem, a fost găsită și pentru această „anomalie istorică”. Anume că ucrainenii, prin „naționaliștii” de la putere, sunt „prizonierii” americanilor, care îi împiedică să se manifeste așa cum le dictează „istoria”, în varianta sa oficială. De aceea, Ucraina și ucrainenii trebuie „salvați” prin ocupație rusească, iar războiul se poartă, de fapt, nu împotriva „fraților” mai mici, ci împotriva celor care îi țin „prizonieri” prin intermediul unei „clici de banderoviști”.

Vestigiile solide ale stalinismului, atent conservate de Putin în conștiința colectivă a rușilor, au străpuns violent subțirele val de modernitate tehnologizată al propagandei Kremlinului, descoperind esența regimului în toată grozăvia sa. Ca și la sfârșitul anilor ’40, locul „aliaților” occidentali – care în varianta Rusiei lui Putin erau doar „parteneri” – a fost luat de „clici”, ca cea a lui Tito din Iugoslavia de după 1948, iar în locul democrației simple, fără nicio particulă, a reapărut, cel puțin în Donbass și Lugansk, „democrația populară”, ca cea din România anului 1947.

Putin, dar mai ales rușii care îl susțin, nu luptă acum împotriva unui popor care nu vrea să trăiască sub dictatură, nu împotriva unui stat suveran și nici într-un război modern. Ei luptă într-o farsă cinică, o reconstituire mortală și distorsionată a celui de-al Doilea Război Mondial, în care Ucraina sovietică, în frunte cu nimeni altul decât Bandera, în chip absurd, se opune eliberării de sub „jugul nazist” de către Armata Roșie, rebotezată Armata Rusiei.

Putin pare că a decis să ardă podurile cu imensa birocrație rusă, pe cât de opulentă, pe atât de incompetentă. Asemenea lui Petru cel Mare, care a descoperit uimit că Prințul Menșikov a băgat în buzunarele proprii banii încredințați pentru construirea noii capitale, Putin este convins acum că incompetența și corupția celor prin care a guvernat i-au furat roadele unei victorii ce părea sigure.

Dacă este adevărat că Putin a decis să confiște din conturile birocraților tot ceea ce depășește veniturile acestora pe trei ani, atunci este clar că el va miza pe sprijinul unei populații pe care o vrea fanatizată și pe noile structuri ale regimului său, pe care le-a construit în taină, departe de ochii apropiaților. El se va pune astfel, din nou, în fruntea sărăcimii isterizate, pe care el însuși și nu sancțiunile occidentale au creat-o, pregătindu-și astfel nu doar o ieșire onorabilă din războiul cu Ucraina, dar mai ales o întoarcere triumfală în fruntea rușilor. Ura față de Occident a celor care îl susțin va fi egală cu cea față de „sfetnicii răi și vicleni” ai împăratului, care-l împiedică pe acesta să fie bun cu poporul său.

Conflictul lui cu birocrația imperială înseamnă începutul unor epurări, care chiar dacă nu vor avea amploarea și violența celor staliniste, vor duce la formarea unei noi birocrații, motivată nu atât de fabuloasele câștiguri, cât de credința în liderul „providențial” al unei Rusii aflate în „pericol de moarte”. Aproximativ discreta sacrificare a celor care s-au ocupat de pregătirea propagandistică și organizatorică a invaziei Ucrainei, nu este decât începutul unui noi strategii politice sângeroase a lui Putin, la capătul căreia are toate șansele să-și recapete aura de lider infailibil. Cine o să-l oprească? Deși, e bine să ne aducem aminte că, în cele din urmă, Petru l-a rechemat lângă el pe Menșikov, considerând hoția mai puțin periculoasă decât trădarea.

Despre falsa dilemă cultură versus politică rusă și despre perspectivele democrației (ne)populare în această țară, cu altă ocazie.

Cosmin Popa este istoric în cadrul Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

sursa foto: Sergei GUNEYEV / SPUTNIK / AFP