Cum supraviețuiește ”generația sendviș”: Femeile ajunse la 50 de ani, prinse între copiii adolescenți și părinții în vârstă, atunci când corpul obosește și entuziasmul scade / Psiholog: ”Cei 50 de ani pot duce la un sentiment de eliberare, mai degrabă decât de pierdere”

În Statele Unite, se numește „generația sendviș”: sunt femei de 50 de ani cu copii adolescenți și de 50 de ani și cu părinți aflați la ceea ce se numește acum a patra vârstă, adică peste 75 de ani. Sunt femei care se luptă cu povara mai multor roluri în același timp: sunt mame, femei, soții, fiice și profesioniste într-un moment în care echilibrul vieții este pus la încercare, scrie Corriere della Sera într-un articol care face o analiză din punct de vedere prihologică a acestor femei.

Laura Turuani, psiholog și psihoterapeut la Institutul Minotauro din Milano, care se ocupă de ani de zile de adolescenți și de mamele și tații lor, le-a numit pe aceste persoane ”multitasking”, care nu mai sunt atât de tinere, dedicându-le chiar și o carte publicată recent. Turuani a pornit de la poveștile emoționante, adesea amuzante, uneori amare, adunate în activitatea sa de psihoterapeut, relatând prin cuvintele atâtor femei o intersecție inedită și irepetabilă de pasaje cruciale.

Copiii adolescenți cresc și părăsesc „cuibul”. Corpul intră într-un declin lent, dar inexorabil, deși fiziologic. Cuplul se zbate foarte des sau, în orice caz, are nevoie de noi echilibre. Părinții își pierd încet-încet autonomia, au din ce în ce mai mult nevoie de ajutor (pe care adesea îl refuză).

La locul de muncă, un sentiment comun de oboseală planează, entuziasmul scade, lăsând loc dezamăgirii într-o perioadă de bilanțuri, uneori dureroase, pentru că eforturile depuse nu au adus întotdeauna satisfacții adecvate. Și totul este trăit în perioada menopauzei, la care „zdrobite” ajung încă prea des nepregătite, incapabile să „lege punctele”, așa cum povestește Benedetta, una dintre femeile intervievate în carte, referindu-se la numeroasele simptome resimțite (oboseală, creștere bruscă în greutate, scăderea dorinței) și niciodată înțelese până când, în timpul unei cine de vară, bufeurile vecinei sale au dat prilejul părții feminine a mesei să mărturisească o serie de afecțiuni pe care Benedetta nu s-ar fi gândit niciodată.

„Una dintre cele mai dificile sarcini pentru mama adolescentului este să renunțe la încercarea de a anticipa, rezolva și stăpâni, acceptând să intervină mai puțin, să stea la o distanță mai mare de copil și să renunțe la hipercontrol”, scrie Turuani.

La urma urmei, această omniprezență maternă a făcut mult timp ca mamele să se considere unice și indispensabile. Dar în adolescență – sugerează psihoterapeutul – trebuie să fii acolo, să nu invadezi, să nu anticipezi și, mai ales, să nu rezolvi.

Pe măsură ce fiii, și mai ales fiicele, înfloresc, mamele se confruntă cu transformări ale trupurilor lor „diferite” de cele de dinainte, care „scârțâie” și arată semnele vârstei.

Când în autobuz un băiat politicos cedează, unele femei trăiesc episodul cu o angoasă profundă. Uneori, comparația cu fiicele adolescente poate fi nemiloasă, în ciuda sportului și a frumuseții, așa cum povestește Ale, când fiica ei, între naivitate și lipsă de tact, a întrebat-o: „Mamă, cum se face că ți-au căzut sânii în jos?

„Dar a îmbătrâni înseamnă să fii acolo, să exiști, să supraviețuiești. A îmbătrâni este un privilegiu și trebuie recunoscută o mare recunoștință pentru că s-a ajuns la o mai mare conștientizare de sine, de meritele, defectele, succesele, știind că mai este mult timp înainte pentru a realiza ceea ce încă se dorește”, adaugă psihoterapeutul. Iar atunci când se acceptă în sfârșit că s-a ajuns la temuta vârstă mijlocie, se intră într-un context de relaxare ”în care se redevine tânăr printre cei mai puțin tineri, într-o epocă caracterizată de prevenție, dar nu încă de vindecare”, scrie Turuani.

Cincizeci de ani sunt o realizare și pot duce la un sentiment de eliberare mai degrabă decât de pierdere, ajungând la o stare de liniște și nu de agitație, pentru că la cincizeci de ani nu mai există toată acea dorință de a demonstra.

Și la locul de muncă există dorința de a scădea nivelul conflictului, lăsând puterea celor care vor să se dărâme unii pe alții, cu aspirația legitimă de a se bucura de familie, de pasiuni, de prieteni, cu mai puțină dorință de a le fi invadată viața privată. Munca nu este mai puțin importantă, dar în general se simte mai puțin presiunea ambiției.

Poveștile femeilor intervievate în carte exaltă descoperirea de a se putea bucura de ore de singurătate, chiar și în tăcere, acasă sau la plimbare într-un parc, cu gândul comun că „un pic de gol nu strică”.

Turuani încheie invitându-le pe femei să experimenteze ceea ce ea numește „lumea magică a sororității”, folosind definiția lui Treccani: „solidaritate reciprocă între femei, bazată pe o comunitate de condiții, experiențe și aspirații”.