Cum va dezamorsa guvernul bombele sociale de pe teritoriul României: Doar cu forța brută?

Cazurile Țăndărei (Strachina), Ploiești (Mimiu), Hunedoarea (Micro 7), Brașov (Teliu, Săcele, Țărlungeni), București (Rahova/Ferentari) au toate un numitor comun: sunt comunități mari de romi, întregite după închiderea Europei pe fondul pandemiei. Romii plecați afară s-au întors acasă.

Sunt adevărate bombe sociale care stau să explodeze. Ele prind autoritățile pe picior greșit, total nepregătite.

Aceste comunități existau și până la epidemia de coronavirus, doar că nu-i păsa nimănui de ele, nici presiunea socială nu era atât de mare. Mai trimiteau bani cei plecați, se mai găsea ceva de făcut în jurul ghetoului.

Autoritățile locale/centrale erau chiar fericite că nu trebuie să-și mai bată capul. Tocmai cei care ne-au dat lecții de integrare în urmă cu vreo 15 ani erau chemați până mai ieri să se ocupe de ei, dacă pot.

Dar acum, cei mai mulți s-au întors. Unii nu mai au din ce trăi după o lună de izolare, alții încală regulile de izolare din varii motive, de la lipsă de educație sau complexul marginalizării sociale, la dispreț față de reguli și neîncredere în autoritate.

Statul român a decis în cele din urmă să răspundă în forță pentru a descuraja și inhiba din fașă orice manifestare de nesupunere civică, dar și pentru a genera în societate sentimentul de singuranță. Chiar activiștii romi au pledat pentru sancționarea drastică a celor care au generat scenele de violență din ultimele zile. (Vezi aici textul lui Ciprian Necula publicat în Libertatea).

În astfel de momente critice, cu România aproape de vârful epidemiei, sancționarea exemplară a celor care sfidează legea, indiferent de etnie, rang social sau poziție politică, este răspunsul corect.

Dar nu suficient. Jandarmii, trupele speciale, elicopterele cu reflector trimise să survoleze ghetourile unde s-au înregistrat violențe se vor retrage. Foamea și problemele rămân acolo.

Măcar acum, în vremuri complicate pentru toți, statul român ar putea gândi în cele din urmă o strategie. Nu vă grăbiți să-i judecați, să-i ștampilați cu stigmatul etnic încă o dată.

Eu însumi am ezitat mult dacă acest text poate fi scris sau nu în astfel de momente tensionate. Odată verbalizată o problemă reală – criza socială din cartierele locuite de romi sau afectate de sărăcie, în general – se amplifică periculos resentimentele față de un grup etnic.

Din cauza unor situații particulare, mai frecvente decât altădată, riscăm să culpabilizăm o întreagă minoritate. Ar fi profund incorect față de mulți alții care se conformează la fel ca majoritatea.

Pe de altă parte, nici ascunderea faptelor în spatele terminologiei impusă de corectitudinea politică dusă în extrem, fuga de realitate, nu ajută pe nimeni. Corectitudinea politică este sănătoasă atunci când este aplicată cu echilibru și măsură, altfel se întoarce împotriva tuturor și generează respingere.

E ușor să ne revărsăm propriile noastre frustrări și spaime pe ei. Dar adevărul este că romii și comunitățile reîntregite de epidemia de coronoavirus reprezintă cel mai vulnerabil grup social, printre cele mai lovite de criză.

Nici noi, majoritatea, nici statul român, n-a făcut mare lucru pentru ei, cum n-am făcut nici pentru alte minorități. Autoritățile s-au obișnuit să gestioneze problemele etnice doar cu forța brută. În mod evident avem partea noastră de vină, n-ar trebui să ne fie rușine să admitem asta.

Or, aici nu este doar despre forță /autoritate/ control. Astea țin o vreme, dar nu se rezolvă esența problemei. Avem și noi o datorie față de acești oameni. Mulți dintre ei fac eforturi supraomenești, muncesc de două ori mai mult, pleacă mereu cu șansa a doua sau a treia în viață, eșuează de multe ori și nu doar din cauza lor. Așa se acumulează frustrări, tensiuni, neîncredere.

Pentru a înțelege mai bine cum arată viața în marele ghetou din apropierea Brașovului, citiți extraordinarul text al Ruxandrei Hurezean: Viața mâinilor negre, publicat în revista Sinteza, în 2015.

Citindu-l, veți înțelege poate mai bine ”cum arată iadul în care fierbe cea mai mare comunitate de romi din estul Europei și cât de integrați sunt după 700 de ani”.

Iar rețeta gestionării acestor comunități vulnerabile nu este simplă nici la noi, nici în altă parte. În afară de câteva reguli de bază, nu prea există soluții: investiții reale în educație, discriminare pozitivă aplicată cu justă măsură, mai mult activism social pe bune și mai puțină afacere din ”discriminarea romilor” și mai ales educație, educație, educație.

Pe termen scurt, acești oameni vor avea nevoie de satisfacerea unor nevoi elementare: mâncare, bunuri de strictă necesitate. Aici trebuie intervenit rapid și fără ezitare. Forța brută fără ajutoare reale nu va folosi pe termen lung.

Biserica Ortodoxă poate juca și ea un rol important, dacă nu cheie, dar n-am prea văzut-o în acțiune în aceste zile decât printr-o vastă operațiune de PR, împreună cu ministerul de interne.

Tema dezamorsării acestor bombe sociale este delicată, sensibilă și grea pentru guvern, autorități locale și pentru noi toți. Inclusiv controlându-ne limbajul, atunci când scriem despre ea, putem contribui cu puțin.

Ne vom confrunta cu ea ani buni de acum încolo și ar fi bine să găsim cele mai raționale și înțelepte soluții, altfel aceste bombe sociale ne vor exploda în față una după alta, cu riscul de a ajunge la un pas de conflicte interetnice.

Este suficient să apară primele victimele în urma unor altercații și tot peisajul se va schimba în rău.