Cum au făcut țăndări ambițiile planetare ale lui Macron „vestele galbene” din Franța

La 7 mai 2017, atunci când a câștigat detașat cursa pentru Palatul Élysée, devenind, la doar 39 de ani, cel mai tânăr președinte din istoria Franței, Emmanuel Macron părea sa fie de neoprit. Ajuns în fruntea tarii ca independent, sprijinit atât de stânga, cât și de dreapta franceză, fostul bancher de la Rothschild a promis că va reforma economia din Hexagon, va atrage investitori străini și va introduce măsuri ecologice ce respecta Acordul de la Paris privind schimbările climatice.

Conform planurilor lui Macron, Franța urma să iasă din letargia politică și diplomatică a ultimelor decenii, ca să ajungă din nou în prim-planul scenei internaționale. Iar primele luni au confirmat așteptările celor care vedeau în ambițiosul politician originar din Amiens „salvatorul Republicii:” implementarea reformelor a demarat în trombă, economia a dat semne puternice că își revine, iar vocea Franței s-a făcut tot mai auzită în lume.

După doar un an și jumătate însă, cel care fusese așteptat să materializeze „miracolul francez” a devenit una dintre cele mai controversate și detestate figuri politice din Franța, acuzat că este „președintele bogaților” și că s-a îndepărtat cu arogantă de francezii obișnuiți. De câteva săptămâni, zeci de mii dintre aceștia protestează în întreagă țară, contestând capacitatea lui Macron de a conduce Franța în direcția potrivită. Paradoxal, aproape peste noapte, francezii înșiși au fost cei care au dat peste cap ambițiile lui Macron de a reforma Franța, Uniunea Europeană și întreagă planetă.

Un lider providențial

Alegerea lui Macron în funcția de președinte al Franței a fost salutată cu entuziasm de liberalii din întreagă lume. Și nu doar pentru felul categoric în care liderul mișcării progresiste, pro-europene și pro-globaliste La République En Marche! a zdruncinat din temelii sistemul politic fosilizat din Franța și a ridiculizat-o la urne pe candidată Frontului Național, Marine Le Pen (66.1% față de doar 33.9%). Victoria lui Macron, văzută că un basm care are în centru un tânăr erudit, plăcut la înfățișare și cu o minte sclipitoare, a venit într-un moment de răscruce. Pe plan intern, Franța ieșise șifonată după mandatul lui Francois Hollande, cu o economie în degringoladă, o rată ridicată a șomajului și o națiune traumatizată de valul de atentate teroriste care au făcut sute de morți și răniți în ultimii ani.

Pe plan extern, un vânt populist și naționalist măturase globul dintr-o parte în altă, din Statele Unite în Marea Britanie și din Italia până în Ungaria și Polonia. Alegerea lui Donald Trump că lider la Casă Albă a fost un șoc resimțit de mișcările liberale din întreagă lume, în timp ce, în Europa, Marea Britanie a fost (și rămâne) afectată de controversa Brexit, iar Angela Merkel și-a văzut diminuate în mod semnificativ puterea și influența, atât în Germania, cât și în Uniunea Europeană. Democrațiile liberale, aflate sub asediu, aveau nevoie de un salvator, iar finanțistul francez devenit politician a fost așteptat și adulat că omul providențial.

Aproape la unison, influenta presă de stânga de pe ambele maluri ale Atlanticului a salutat ascensiunea fulminată la putere a ambițiosului francez, considerat politicianul modern, progresist, anti-Trump si noul lider al mișcării globaliste. Ziare, politicieni și analiști din Statele Unite, Marea Britanie, Germania sau Spania l-au copleșit cu descrieri dintre cele mai spectaculoase pe cel care urma să readucă Franța în lumina reflectoarelor și, în condițiile retragerii Americii din rolul său international, să impună Uniunea Europeană ca jucător-cheie și forță a liberalismului la nivel mondial. Macron a devenit un apropiat al celebrităților internaționale (de la Bono la Rhianna) și a fost comparat cu Regele Soare, Ludovic al XIV-lea. „Este Machiavelli, Bonaparte sau de Gaulle?” s-a întrebat New York Times,
Le Point l-a asemuit cu zeul Jupiter, Foreign Policy a scris despre el ca este „Macron Cuceritorul” care este decis sa zdruncine sistemul politic acasă și peste hotare, fiind, de la alegerea sa, „cel mai proeminent om de stat european pe scena mondială”, nemții de la Spiegel au spus despre el admirativ că „schimbă rolul tarii sale în lume”, a fost lăudat de către Angela Merkel, Trump l-a descris ca un „tip grozav,” „inteligent” și „puternic,” în timp ce șeful Cancelariei de la Berlin, Peter Altmaier, a afirmat că Macron îi amintește de marele poet francez Rimbaud.

Iar epitetele nu s-au oprit aici. Media liberală internațională a fost atrasă ca de un magnet de noul său erou de la Paris. „În Macron, Franța pare sa fi găsit cel de-al treilea președinte transformator,” asa cum au fost Charles de Gaulle și François Mitterrand, a scris revista Foreign Affairs în decembrie trecut, în timp ce, cu o lună înainte, revista americană TIME a scris despre președintele francez: „Deși spune că nu încearcă să devină liderul lumii libere, el poate să se exprime ca si cum ar fi asta”. La rândul ei, revista britanică Economist a ales Franța ca țara anului trecut în clasamentul său anual respectabil. „În 2017, Franța a depășit toate așteptările,” a scris revista de la Londra, iar The National Interest a afirmat: „Sub președinția lui Macron, Franța încearcă să se reinventeze ca un startup power care este agilă, flexibilă, creativă și capabilă să joace politică la nivel mare, în timp ce folosește multilateralismul pentru a avansa atât interesele europene, cât și cele franceze.

Iar liderul de la Élysée nu le-a înșelat așteptările celor fascinați de Macronmania. Înconjurat de o echipă tânără și entuziasmată, având în spate susținerea francezilor care îl votaseră masiv la alegeri si beneficiind de o majoritate absolută în Adunarea Națională de la Paris (308 de mandate din cele 577, la care se adaugă cele ale aliaților din Mișcarea Democratică), liderul francez a trecut la treabă.

Pe plan intern, cel numit de susținătorii săi „Obama alb” a ales un drum pro-piață și pro-afaceri, mai ales prin reforma majoră a legislației muncii, în septembrie 2017, și cu alte reforme ale sistemului social. Liderul francez și-a propus să transforme o țară care își pierduse energia și se complăcea în stagnare economică, cu o rată mare a șomajului și cu diferențe vizibile între bogați și săraci, într-o națiune dinamică, antreprenorială, cu un sens reînnoit al spiritului național. În afară de reducerea pensiilor, Macron a urmărit și reducerea impozitului pe avere, precum și eliminarea cheltuielilor publice sau reducerea taxelor pentru investitori.

Cu ajutorul unui pachet de legi adoptate rapid și al unor ordine executive, Macron s-a arătat determinat să liberalizeze modelul economic al Franței, să-i restabilească poziția internațională și sa profite de o economie globală care cunoaște schimbări tehnologice rapide. Cea mai mare parte a reformelor sale s-a concentrat pe creșterea flexibilității pieței forței de muncă, îmbunătățirea competențelor lucrătorilor și reducerea discriminării la locul de muncă.

Pentru Europa, Macron a dezvăluit planuri la fel de ambițioase. În septembrie trecut, în timpul unui discurs de 100 de minute ținut la Sorbona, liderul francez a afirmat că „Europa pe care o știm este prea lentă, prea slabă, prea ineficientă,” propunând o transformare radicală, modernă și liberală, a bătrânului continent, care include și o cooperare militară și politică externă mai strânsă, un serviciu comun de informații, precum și reforma zonei euro, astfel încât aceasta să devina sustenabila și să evite crize viitoare. Macron a declarat că vrea ca Uniunea Europeană să devină o putere economică care va juca un rol crucial într-o ordine mondială multipolară, cu Franța și Germania în prim-planul acestei revoluții.

Liderul francez a reluat aceasta teză la Forumul de la Davos din acest an unde a afirmat că dorește „să transforme Europa într-o putere economică, socială, verde, științifică și politică reală” și a cerut „mai multa ambiție” din partea țărilor UE pentru a realiza o „Europă mai suverană, unită și mai democratică.”

Pe plan mondial, Macron, ajutat de o echipă de 12 consilieri de politică externă tineri, creativi și loiali, a fost la fel de ocupat. În timpul trecut de la alegerea să, el a fost ovaționat în picioare după un discurs ținut într-o engleză impecabilă în Congresul de la Washington, a fost gazdă, cu gesturi grandioase și cu mare pompă, pentru Trump și Puțin, a mers în zonă Pacificului pentru a încerca să creeze o nouă alianță Australia-Franța-India care să confrunte influența în creștere a Chinei, a ordonat avioanelor și navelor franceze să ia parte la operațiunile aliate, declanșate că răspuns la atacurile chimice ale regimului de la Damasc împotrivă propriilor cetățeni, s-a implicat în conflictul dintre Israel și palestinieni (având convorbiri atât cu Benjamin Netanyahu, cât și cu Mahmoud Abbas), a dat semne că vrea să îmbunătățească legăturile cu regimul de la Teheran, a extins prezența contrateroristă a tării sale în Africa, s-a întâlnit cu președintelui chinez Xi, a fost un susținător constant al politicilor de mediu și, în general, a încercat să umple golul internațional apărut ca urmare a retragerii Americii. Au fost semnele unor eforturi importante, pentru care ziarul german Handelsblatt l-a numit „diplomatul-șef al Europei.”

Ruptura

În ultimele săptămâni, de când Franța este martoră protestelor „vestelor galbene” și ale demonstrațiilor zilnice ale celor care îl contestă pe Macron, comentatorii au încercat să descopere care a fost momentul în care s-a produs ruptură dintre președinte și francezi. Care au fost lucrurile care au făcut că Macron să devină atât de contestat chiar de cei care, în urmă cu un an și jumătate, îl votaseră cu entuziasm și cum a reușit cel care era așteptat să salveze Franța și UE să se prăbușească în sondajele de opinie (în funcție de institutul care a realizat sondajul, Macron nu mai beneficiază decât de susținerea a 18-25% dintre alegători, iar unele anchete îl creditează cu o rată de popularitate printre francezi mai mică chiar decât cea a lui Trump, un președinte detestat de o majoritate absolută în Franța)?

Analiștii cred că problemele lui Macron au mai multe cauze. În primul rând, ritmul pe care l-a impus reformelor sale a fost unul mult prea accelerat pentru o societate obișnuită de decenii cu un trăi rutinat și cu al său joie de vivre, cu un stat atotputernic și o conducere centralizată. Implementarea de reforme în sistemul social și cel de muncă, fără a avea o bază politică puternică (mișcarea sa nu are o rețea de oficiali aleși în Franța), nu a fost cea mai inspirată idee, mai ales în ceea ce îi privește pe cei 5 milioane de funcționari publici ce se bucură de privilegii semnificative. Macron s-a trezit că reformarea unei țări înțepenite de cel puțin 30 de ani în aceeași poziție nu se poate face în diferite direcții în mod simultan și atât de rapid, fără a avea susținerea populară necesară.

Emmanuel Macron a fost acuzat și de faptul că încearcă să tină sub papuc întreaga administrație, parlamentul și partidul său, că este paranoic în ceea ce privește controlul, că aproape a transformat Franța în țara unui partid unic, că vrea să limiteze numărul și rolul parlamentărilor, că este prea impulsiv și nerăbdător, mai ales în plan extern, unde vrea să fie implicat peste tot, în același timp, indiferent că e vorba de relația cu America, conflictul din Orientul Mijlociu sau schimbările climatice. Până la urmă, Franța este o țară europeană, care nu are, de exemplu, forța economică, politică și militară a Statelor Unite, iar ambițiile planetare ale lui Macron sunt văzute de mulți drept exagerate. Chiar și propunerile sale de reformare ale UE au fost întâmpinate cu scepticism profund în multe țări din Europa de Est. Un ministru slovac a comparat de altfel planurile lui Macron pentru Europa cu o ascensiune pe Muntele Everest fără masca de oxigen.

De asemenea, mandatul său a fost marcat de scandaluri dintre cele mai diverse și mai jenante. În urmă cu câteva luni, unul dintre cei mai apropiați oficiali ai săi care se ocupa cu securitatea, Alexandre Benalla, a fost filmat în timp ce, îmbrăcat în polițist, agresa doi tineri la o manifestație din Paris. Alti doi oficiali apropiați de liderul francez au fost interogați de politie, iar opoziția i-a reproșat lui Macron că a încercat să mușamalizeze scandalul.

Soții Macron au fost acuzați că au cheltuit 500.000 de euro pe un serviciu de 1.200 de farfurii de la fabrică Sèvresm, în timp ce șeful statului a fost filmat plângându-se de amploarea bugetului pentru asistentă socială. Un alt scandal a izbucnit după ce s-a aflat că cuplul prezidențial a comandat o nouă piscină, în valoare de 10.000 de euro, pentru domeniul Fort Brégançon, un loc de refugiu pentru șefii statului francez.

În sfârșit, lui Macron i se reproșează aroganta și aerul superior cu care îi tratează pe francezii obișnuiți cu care se întâlnește cu diferite ocazii. În urmă cu ceva luni, reproșurile insistente pe care i le-a adresat unui liceean care îl apelase cu termenul familiar de „Manu” au făcut înconjurul planetei. „Deci, îmi spui Domnule Președinte al Republicii sau domnule,” l-a apostrofat Macron pe elevul din clasa a noua, care i-a răspuns: „Da, domnule.”. De asemenea, modul nediplomatic în care i-a spus unui horticultor, care se plângea că nu găsește de muncă, să se angajeze în industria restaurantelor, i-a adus critici pentru lipsa de empatie și compasiune.

Felul nepăsător, aproape rece și chiar respingător în care Macron se adresa atunci când vorbea cu șomerii, cu membrii sindicatelor și cu pensionarii a fost remarcat de altfel de comentatori chiar înainte de alegerile care l-au adus la putere. Când a schimbat Codul Muncii pentru a reduce puterea sindicatelor și a facilita angajarea și concedierea angajaților, Macron i-a descris pe cei care s-au opus schimbărilor sale ca „leneși, cinici și extremiști”. El le-a spus greviștilor supărați de închiderea unei fabrici într-o zonă rurală cu puține locuri de muncă că ar trebui să se oprească „din a face scandal” și să să se mute acolo unde sunt locuri de muncă. Iar într-o declarație care a fost criticată vehement, șeful statului a afirmat că guvernul „cheltuiește camioane de bani pe programe sociale, dar oamenii sunt tot săraci.”

Nu este, așadar, de mirare că Macron a ajuns să fie cunoscut sub etichetă de „președinte al bogaților,” un elitist care urmărește doar interesele clasei sale și care a uitat de francezii de rând, cu care nu reușește să comunice eficient. Dacă adăugăm la aceasta pro-europenismul său declarat (într-un moment în care euroscepticismul caștigă teren) și viziunea sa globalistă (contrară curentelor protecționiste și naționaliste din multe regiuni), avem o imagine a unui personaj controversat, care pare ajuns într-o epocă în care nu își găsește locul, nici printre co-naționalii săi, nici printre străini.

Cum va ieși din criză?

Este evident că protestele din ultimele săptămâni din Franța, marcate de violente pe străzile Parisului și ale altor orașe din Hexagon, reprezintă cea mai gravă criză cu care se confrunta Emmanuel Macron de la preluarea fotoliului de la Élysée. De-a lungul primului său an de mandat, Macron a mai fost nevoit de altfel să facă fată grevelor declanșate de sindicate (în special cele feroviare, angajații de la AirFrance si cei din serviciile de urgentă din spitale) sau de studenți.

De data aceasta, lucrurile sunt însă diferite. În timp ce Macron s-a concentrat pe îmbunătățirea poziției Franței în arena europeană si internațională (obsesia cu faimoasa L’influence este evidentă în administrația sa), poporul francez nu mai pare deloc entuziasmat de politicile sale interne. Reformele sistemului feroviar, al universităților și legile muncii au provocat nemulțumiri profunde în Franța. Șeful statului a pierdut încrederea tinerilor, un segment de votanți semnificativ, în timp ce formațiunea sa politica începe să dea semne de dezbinare. Franța e tot mai divizată. Imaginea lui Macron de salvator al lumii a fost făcuta țăndări pe străzile franceze, în timp ce viziunea sa a fost acoperită de fumul incendiilor din centrul Parisului.

E adevărat, Macron a reușit să realizeze ceva ce predecesorii săi nu au putut face în câteva decenii: să facă ca Franța să arate din nou ca o țară modernă, europeană de frunte, cu o sferă de influență tot mai mare. În încercarea sa de a fi salvatorul planetei însă, liderul de la Paris, un tehnocrat transformat în politician, pare că a uitat de francezii săi și, mai ales, de cei mai vulnerabili. „Ca sa salveze lumea, Macron trebuie mai întâi să salveze Franța,” a afirmat recent un comentator. Multe voci afirmă de altfel ca Macron trebuie să „se trezească la realitate” și să uite de discursurile auto-laudative și de viziunea utopică a unor proiecte grandioase. Cum va putea însă să facă asta și să scoată țara din criza majoră în care s-a scufundat de câteva săptămâni?

Este clar că eșecul de a reduce tensiunile și de a calma situația are consecințe grave, nu doar politice, ci, mai ales, economice si financiare. Niciun investitor nu va merge cu încredere într-o țară aflată într-o stare permanentă de tensiune. „Cum poate Macron să salveze planeta, să-i ademenească pe bancherii din Londra, să-i dea lecții lui Mohammed bin Salman despre afacerea Khashoggi, să-i explice lui Donald Trump emisiile de dioxid de carbon și să promoveze o nouă Franță strălucitoare, plină de locuri de muncă și oportunități pentru toți, când capitalul său este învăluit în fum și Rue Kléber este acoperită cu cioburi de sticlă?” s-a întrebat The Spectator.

O opinie împărtășită și de Nicholas Dungan, de la Atlantic Council, care a afirmat: „Nu poți tine discursuri despre apărarea ordinii internaționale atunci când popularitatea ta este de 20% și ai protestatari pe stradă.”

Că să reformeze Europa, Macron va trebui mai întâi să pună lucrurile în ordine acasă, în Franța, căci în acest moment el pare să nu mai aibă legitimitatea necesară. „Vestele galbene” au arătat că nu sunt interesate de armată europeană, uniunea fiscală, emisiile de carbon și celelalte ambiții continentale și globale ale lui Macron. Revoltă pornită împotrivă unei taxe pe combustibil a devenit o revoltă împotrivă președintelui, cu 75% dintre francezi susținând protestele populare. Este o revoltă pe scară largă împotrivă creșterii costului vieții și scăderea calității serviciilor în Franța rurală și în cea a localităților mici.

Într-o epocă în care populiștii vor face și vor spune orice ca să obțină voturi, un politician care nu poate convinge oamenii obișnuiți că îi înțelege, că îi pasa de ei și că vrea să-i ajute va avea probleme mari să-și materializeze proiectele. Multi comentatori cred că un lider care pare să se fi îmbătat de puterea și influența sa, asa cum este Macron, trebuie să apeleze la răbdare și umilință pentru a-i seduce din nou pe francezi. Încă nu e prea târziu ca agenda sa reformistă, alături de credibilitatea sa, să fie salvate, chiar dacă Macron va ieși izolat și slăbit din această criza majoră.

Ce se va întâmpla în continuare? Deocamdată, Macron a anunțat că renunță la taxa pe combustibil, cea care a provocat protestele din ultima perioadă. Luni seară, el se va adresa națiunii și va prezența „măsuri concrete și imediate” în contextul în care revendicările „vestelor galbene” s-au înmulțit, iar demonstrațiile s-au extins și în Belgia și Olanda. Președintele va trebui, împreună cu consilierii și guvernul său, să răspundă într-un fel sau altul acestor cereri (inclusiv celor care îi cer demisia). Modul în care o vor face va fi esențial și va demonstra dacă Emmanuel Macron va putea să-și continue, pentru restul mandatului, programul de reforme anunțat în campania electorală (greu de crezut că se va întâmplă asta), că-și va schimba stilul personal și de guvernare (criticat atât de vehement de mulți francezi), că-și va modera ritmul reformelor și-și va reevalua politicile și că astfel, în 2022, va putea candida din nou la alegerile prezidențiale, beneficiind de susținerea masivă a francezilor din toate straturile sociale. Adică tocmai a celor care l-au adus la putere în mai 2017 și care acum îl critică cu atâta virulență.

Surse: BBC, Foreign Policy, TIME, New York Times, Washington Post, Spiegel, Forein Affairs, The Telegraph, Politico, The Economist, The Spectator, Euronews, Express, CNN, The Guardian, Reuters, Financial Times

Foto: Contul oficial de Facebook