Curățarea terenului, iulie – august 1941, un genocid împotriva evreilor din Basarabia, Bucovina și Herța ordonat de Ion Antonescu / Marturiile emoționante ale unor supraviețuitori

Începând cu primele zile ale lunii iulie 1941 armata română în colaborare cu cea germană au eliberat teritoriile ocupate cu un an înainte de URSS în urma Pactului Ribbentrop – Molotov. Primele victime civile ale acestui război au fost evreii din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, cu precădere din zonele rurale. Masacrele comise de armata română, jandarmi, civili, mai ales ucraineni și uneori români, au făcut parte dintr-un plan pregătit înainte de intrarea României în război pe 22 iunie 1941 al cărui principal autor a fost autoproclamatul conducător al țării, Ion Antonescu.

“Noi locuiam pe malul Prutului, în satul Duruitoarea Veche. Armata română n-a trecut imediat Prutul, trăgeau cu tunurile, cădeau ghiulele și noi nu știam care e situația, radio n-aveam, ziare nu erau. Ne-am refugiat mai departe de graniță, în satul Briceva, unde locuiau mulți evrei, iar noi aveam acolo niște cunoștințe, unde ne-am oprit seara. Atunci am auzit împușcături. Ni s-a spus că a început împușcarea evreilor din sat, unde locuiau vreo 3000 de evrei.” își amintește Shabs Roif, care avea 11 ani în acele zile.

“Sătenii ne-au jefuit, ne-au luat căruța și atunci noi am pornit pe jos, dar mergeam doar noaptea, deoarece ne temeam de întâlniri neprielnice pentru noi. Am ajuns la satul Văratec, la circa trei km de satul nostru, era dimineață și speram să ajungem acasă când am fost prinși de jandarmi. Eram 26 de persoane, inclusiv copii, și ne-au închis într-un sarai (staul – n.r.) de vite. Atunci am auzit pe șeful de post, prin crăpăturile ușii saraiului spunând: ‘Luați masa mai repede și duceți-i acolo în râpa din Văratec unde îi împușcați pe toți evreii.’

Dar Dumnezeu probabil a privit de sus și preotul de la biserica din Văratec, care nu fusese în sat când au fost împușcați evreii, părintele Gheorghe Benea, care se reîntorsese în sat, a aflat de intenția șefului de post. El a venit cu soția lui, Liuba – ea s-a prăpădit anul trecut, dar el a murit mai de mult, iar noi după război am avut grijă de el și l-am apărat de persecuțiile sovietice.

Părintele a venit la postul de jandarmi, iar noi am văzut prin crăpături, era îmbrăcat în veștminte de preot și l-am auzit certându-se cu șeful postului de jandarmi. Asta a durat foarte mult, vreo două-trei ore, îmi aduc aminte precis. Am văzut la un moment dat cum vine părintele împreună cu Liuba spre ușa noastră și dezleagă sârma cu care era legată. Nici noi nu-l știam pe el și nici el nu știa pe noi. “Oameni buni, ieșiți, sunteți liberi.” ne-a spus, iar preoteasa Liuba a prins doi oameni pe uliță și le-a cerut niște colaci pentru noi, că eram flămânzi. “, povestește Shabs Roif.

Peste câteva zile, Shabs Roif a scăpat din nou de la moarte, de data aceasta în satul Briceva.

“O dată m-a salvat de la moartea preotul și a doua oară m-a salvat crucea. Am fost scoși la împușcat de jandarmi la cimitirul din Briceva unde am vrut să ne refugiem. Eram vreo 80 – 100 de evrei, inclusiv copii care se jucau pe stradă.

Au tras cu mitraliera în noi și pe mine m-a salvat crucea de piatră care a fost mai mare decât mine pe vremea aceea.”, mai spune Shabs Roif.

Civilii participă la masacru

Pe 16 iulie 1941 jandarmul Ion Bordei, revenit în satul Pepeni, unde fusese șef de post înainte de război a organizat masacrul evreilor din localitate unde s-au implicat mai mulți locuitori. Bordei a aruncat o grenadă în clădire, după care jandarmii și sătenii au început să tragă cu armele în evreii închiși. Cei care încercau să scape erau uciși de săteni cu sape, topoare, hârlețe, bâte și alte obiecte.

„Mai întâi au aruncat o grenadă, pe fereastră, pe mulți i-a omorât, pe mulți i-a rănit, după care au început să împuște prin ferestre. Erau șeful de post, un sergent și doi jandarmi. Ei au mobilizat oamenii din sat, le-au pus arma-n mână și le-au spus: ‘dacă nu tragi, te împușc eu’. Dar sunt și unii care s-au dus de bună voie. Lumea e diferită, erau antisemiți: jidanii ăia, ia să-i ucidem.” își amintește Andrei Vulpe, intervievat în documentarul realizat de jurnalistul Oleg Brega.

„Atunci vuia satul, lătrau câinii. Tata a venit cu niște vecini și a zis: ‘E mare șotie în sat, au ucis jâdanii.’. Care au putut au fugit, au fugit și din primărie.”, povestește Gheorghe Miron, care avea opt ani la acel moment. Afirmația sa a fost însă contrazisă la procesul din 1954 al ucigașilor, când supraviețuitoarea Sofia Zaslavschi, născută Talpalațchi nu a confirmat că evreilor le-a permis cineva să fugă, dar a spus că nouă persoane au reușit să evadeze din clădirea primăriei.

„Peste 20 de oameni din sat au participat la masacru. Aveau diferite misiuni acolo: unii împușcau, alții stăteau la ferestre, cu sapele, cu topoarele, dacă îndrăznea vreunul să iasă, îl pocneau. Și-acum vine vorba de Nică Sadovei, bolnav mintal, iar șeful de post l-a pus să păzească o fereastră. L-a întrebat: ai ucis? Nu, n-am ucis niciun jidan. Și unii îl întrebau: dar ce-ai făcut? M-a pus Bordei să păzesc fereastra către Cărmizan și cum încerca unul să fugă îl pocneam cu sapa în cap”, povestește Andrei Vulpe.

Cadavrele au fost aruncate în gropi comune în sat și există mărturii potrivit cărora acolo au fost îngropați și oameni încă vii.

Bărbații au fost mai întâi bătuți și apoi împușcați

Masacre similare au avut loc și în nordul Bucovinei, la intrarea militarilor români. Arno Blei avea opt ani și locuia cu familia sa în satul Napolocăuți în acele zile.

“La scurt timp după aceea au fost adunați toți evreii din sat și ținuți în casa în care am locuit (era o casă foarte mare, cu o curte foarte mare. Ne-au ținut acolo aproape două zile, închiși într-o pivniță. Într-o seară ni s-a ordonat ca să ne adunăm în fața casei unde s-a format un pluton de execuție. Noi am fost in primul rând, iar mama mea îl ținea în brațe pe fratele meu Berti.

Plutonul tocmai era pe punctul să încarce armele, când a apărut un ofițer care le-a ordonat:

‘Stați, femeile și copiii să iasă afară, iar bărbații rămân aici’. Au rămas, cred, 24 de bărbați, care mai întâi au fost bătuți si apoi împușcați. Pe noi ne-au dus la gară si ne-au băgat în vagoane închise de marfă și ne-au ținut un timp acolo.” povestește Arno Blei.

„Jidanii să treacă la o parte”

Și în Herța, parte a Vechiului Regat ocupată de sovietici în iunie 1940, s-au repetat masacrele din Basarabia și nordul Bucovinei, după cum își amintește Liviu Beris, care avea pe atunci 13 ani.

Femeile evreice au fost adeseori separate de bărbați, dar în unele cazuri au fost executate împreună cu copii.

“A venit un cetățean la tata și i-a spus “Trupele române sunt la marginea Herței”, iar tata mi-a spus “Vino să-i întâmpinăm pe ai noștri, am scăpat de deportarea în Siberia”, asta era obsesia lui.

Mă ia de mână și mergem și pe drum se mai adună vreo 10 evrei și vreo 20 de români și mergem noi  în pas vioi spre marginea orășelului și când ajungem, era un soare foarte puternic,  și acum am în memorie cum străluceau căștile soldaților.

Era un căpitan care în loc de bună ziua ne-a luat direct “Care dintre voi sunt jidani să treacă la o parte”, astea au fost primele lui cuvinte. După care ne indică o margine de șanț.

Ne ducem acolo ăștia 10 care eram, toți bărbați, nicio femeie, între care și un copil ca mine. A doua comandă a lui a fost ‘Descălțați-vă!’  

Ne-am aplecat să ne descălțăm și când ne-am ridicat în fața noastră era un grup de ostași cu armele îndreptate spre noi. Atunci, din grupul de români unul, nu mai rețin cine, a sărit în fața noastră, a început să-și facă cruce și să strige “Ce faceți dom’ căpitan, ăștia-s oameni care au suferit de-a valma cu noi.”

Din grupul de români au început să vină și alții care și-au data seama ce se întâmpla. Și-atunci când a văzut asta căpitanul nu a mai dat ordin să ne împuște. Acești oameni sărmani nu fuseseră încă influențați de propaganda românească.”

Peste câteva zile însă a început masacrul, după cum povestește Liviu Beris.

“Toți evreii am fost băgați în sinagogi, într-o pivniță. Noi am fost băgați mai întâi într-o pivniță sub primărie, unde era o căldură fantastică, de făceam cu rândul la ușa pivniței să luăm puțin aer.

După aceea ne-au luat și pe noi și ne-au dus la o sinagogă. Toți evreii din Herța au fost arestați, dacă mă pot exprima așa. Nu mai țin minte ce am mâncat timp de trei zile, dar îmi amintesc că era o problemă cu apa.

După trei zile au venit și au strigat niște liste. Cei strigați era scoși, recunoscuți de câte un localnic aduși de jandarmi, iar vreo 100 au fost împușcați lângă moara Kislinger într-un șanț.

Jandarmii români au tras, nu era nici urnă de neamț în Herța. Eu nu am asistat la execuții, am fost acolo când i-a luat. Vreo 100 au fost executați acolo și alți 31 în curtea unui gospodar.” spune Liviu Beris.

„Să trageți cu mitraliera!”

Operațiunea de curățare a terenului a fost plănuită încă înainte de 22 iunie 1941, dată la care România s-a alăturat Germaniei naziste în războiul împotriva Uniunii Sovietice, spune istoricul Marius Cazan, de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, “Elie Wiesel”.

“Curățarea terenului este un concept istoriografic, dar expresii similare au fost folosite de către Ion Antonescu și adjunctul său, Mihai Antonescu încă de la începutul anului 1941 în intervențiile lor publice atunci când vine vorba de problema evreiască și de cum trebuie ea rezolvată.

Termenii folosiți de propaganda antisemită din România în această privință sunt foarte asemănători cu cei folosiți de propaganda nazistă din Germania – să curățăm rasa, să purificăm teritorii.

Toată această terminologie face trimitere astăzi pentru specialiști către ce urma să se întâmple în vara lui 1941 în Basarabia, nordul Bucovinei, Herța și chiar în Transnistria”, explică Marius Cazan.

Odată cu începerea războiului incitarea la genocid împotriva evreilor a devenit explicită.

“Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță…

Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională… Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (…) Deci, fără forme, cu libertate completă”, declara Mihai Antonescu în ședința de guvern din 8 iulie 1941.

Genocidul împotriva evreilor din aceste teritorii a fost pus în executare cu precădere de jandarmi și uneori de armată, dar ordinul nu a fost executat în mod uniform.

“Destinul acestor comunități evreiești variază în funcție de modul în care șefii acestor trupe înțeleg să ducă la îndeplinire ordinele pe care le primesc la începutul războiului de la superiorii lor și e atitudinea antisemită sau nu a executanților.

În al doilea rând, curățarea terenului se baza pe complicitatea sau pe felul în care populația ne-evreiască din localități colabora cu militarii și jandarmii în a identifica vecinii evrei sau chiar în a lua măsuri împotriva lor.” spune Marius Cazan.

Acolo unde populația s-a alăturat militarilor în aceste acțiuni violente au avut loc și jafuri ale proprietăților evreiești, adaugă Marius Cazan.

Populația evreiască a fost acuzată în bloc de regimul condus de Ion Antonescu de colaborare cu autoritățile sovietice de ocupație în perioada iunie 1940 – iunie 1941, fiind ținta exclusivă a represaliilor, tot în bloc, bărbați, femei, copii, bătrâni și tineri.

„Sunt destule mărturii, fie ale supraviețuitorilor evrei fie ale ne-evreilor din epocă, despre refuzul armatei și jandarmeriei de a lua măsuri împotriva colaboraționiștilor sovietici ne-evrei sau chiar a sovieticilor care nu plecaseră, spunând că așteaptă ordine de la superiori. Din contră astfel de reticențe nu existau când venea vorba de executarea evreilor. „, spune Marius Cazan.

O acțiune de răzbunare

“Mai mulți comandanți de unități cer să revină exact în zonele de unde au plecat în iunie 1940, cu gândul clar de răzbunare, iar Antonescu aprobă acest lucru și de asemenea în ordinele lui Antonescu, în discursurile adjunctului său, Mihai Antonescu, în discursurile unor comandanți ai marilor unități care operează în Basarabia este prezentă tema răzbunării.

Deci aceste lucruri chiar s-au întâmplat, problema este că răzbunarea a luat forma găsirii uni țap ispășitor care erau evreii și cele mai multe dintre actele retributive se îndreaptă de fapt împotriva evreilor ajungându-se la crime în masă pe teritoriul Basarabiei.”, explică directorul Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor in România, membru al colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Adrian Cioflâncă.

“La un moment dat, cercetând în arhiva CNSAS am găsit o anchetă efectuată de Securitate în 1950 cu privire la masacrele comise de Regimentul 7 Roșiori, care în vara lui 1940 era cantonat la Edineț, în Basarabia și care s-a retras în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940.

Aceeași unitate s-a regăsit în iulie 1941 în același loc și a existat un ordin dat de către comandantul unității prin care se cerea ‘trecerea prin foc și sabie a tuturor evreilor’.” spune istoricul militar Ottmar Trașcă.

Bilanț sumbru

Bilanțul operațiunii de curățare a terenului a fost estimate de Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” la 45.000 – 60.000 de evrei uciși în lunile iulie și august 1941 de către armata și și jandarmii români.

“Specialiștii care au lucrat la Raportul Comisiei Wiesel pun o paranteză destul de mare, deoarece în Basarabia și nordul Bucovinei nu a existat o administrație foarte ordonată în a-și raporta faptele de ‘vitejie’.

De asemenea există o lipsă a documentelor din care să rezulte care este procentul populației evreiești care s-a retras împreună cu administrația sovietică dincolo de Nistru din calea armatei române.

Apoi nici armata și jandarmii nu aveau rigoarea germanilor în a înregistra numărul victimelor pe care le-au făcut”, explică Marius Cazan.

Pentru rolul său în coordonarea acestor masacre, comandantul jandarmeriei, secretarul de stat Constantin “Piki” Vasiliu, a fost judecat în 1946 de Tribunalul Poporului, condamnat la moarte și executat alături de Ion Antonescu, Mihai Antonescu și de guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu.

Evreii supraviețuitori ai operațiunii de curățare a terenului au fost în majoritatea lor deportați în Transnistria, soartă pe care au avut-o și evreii din sudul Bucovinei și județul Dorohoi, teritorii neocupate de sovietici în iunie 1940.

Pe drumul spre Transnistria unii dintre evrei au fost masacrați, iar în Transnistria au avut loc alte masacre unde au căzut victime și evreii localnici care nu fuseseră niciodată până atunci sub administrație românească.

Potrivit Raportului Comisiei Wiesel, autoritățile române sunt responsabile de moartea a 280 – 380 mii evrei și 11 mi de romi în perioada 1940 – 1944.