Cuvântul bate sabia. De ce delictele de opinie sunt uneori mai grave decât cele cu violență

Săptămâna aceasta n-a fost una bună pentru extremiștii de dreapta din Marea Britanie cu două condamnări în justiție.

Prima a fost o muziciană pe nume Alison Chabloz, condamnată la 18 săptămâni de închisoare cu executare pentru postări antisemite repetate, ea fiind deja condamnată cu suspendare pentru infracțiuni similare în 2019, iar al doilea a fost Benjamin Hannam, primul polițist britanic condamnat pentru apartenență la o organizație neo-nazistă interzisă de guvern.

După postarea articolului despre condamnarea au apărut comentarii critice: “Delictul de opinie se pare că se pedepsește cu închisoare – o opinie e o opinie – indiferent cât de proastă e aceasta opinie! Să faci pușcărie pentru o opinie, e de evul mediu! Asemenea legi cretine, făcute de cretini, provoacă antisemitism!” scria un cititor din România.

“Închisoare pentru delicte de opinie. Păi nu e asta o ideologie fascisto-comunistă la fel ca cele care au existat până acum în istorie?”, scria un altul.

Într-adevăr, comunicarea răuvoitoare – infracțiunea pentru care a fost condamnată Chabloz – reprezintă un delict de opinie. Numai că opiniile exprimate de ea au fost considerate incitare la ură de către instanță.

Englezii au un dicton: “The pen is mightier than the sword” – “Condeiul este mai puternic decât sabia”, iar acest dicton a fost confirmat în repetate rânduri de-a lungul istoriei și mai ales în ultimul secol.

Propaganda nazistă și comunistă

Primul exemplu care-mi vine în minte este Josef Goebbels, propagandistul șef al lui Adolf Hitler, ale cărui discursuri au picurat otravă în mintea a milioane de germani fără sprijinul cărora naziștii nu și-ar fi putut pune în practică ideologia criminală.

Holocaustul ar fi fost imposibil fără propaganda antisemită neîncetată, care a făcut din structurile de forță ale celui de-al treilea Reich niște executanți nemiloși ale politicii lui Hitler, iar din populația civilă o masă în cel mai bun caz indiferentă la soarta evreilor și în cel mai rău caz un complice.

Regimurile comuniste au pus și ele la loc de frunte propaganda și un omolog bolșevic al lui Goebbels poate fi considerat Andrei Jdanov, iar în România anilor 1950, pe o scară mult mai mică, Silviu Brucan.

Este drept că regimurile comuniste, care se simțeau mult mai puțin legitime decât cele fasciste, nu au dat frâu liber mulțimilor, nefiind sigure că acestea vor acționa în sensul dorit de propaganda oficială.

Mai recent, în România anului 1990, după căderea regimului comunist, incitarea permanentă la ură făcută de TVR și de ziarele aservite FSN în acea perioadă – Adevărul, Azi, Dimineața – a contribuit în mod direct și substanțial la mineriadele și acțiunile represive împotriva opoziției, prin spălarea masivă a creierelor unei populații deja zombificate în majoritate după 45 de ani de regim totalitar.

Un alt exemplu și mai relevant este cel din Ruanda din anii 1993 – 1994, unde incitarea permanentă la ură difuzată prin intermediul radioului Mille Colines a avut un rol determinant în genocidul comis de o parte a populației de etnici Hutu împotriva minoritarilor Tutsi dar și a unor etnici Hutu, cu un bilanț de până la 800.000 de morți.

Apariția și generalizarea internetului a dus la proliferarea incitării la ură de toate felurile, iar terorismul islamist și mai nou cel de extrema dreaptă au pus în practică multe dintre ideile expuse de liderii de opinie ai acestor curente.

De câte ori atentatorii islamiști nu au fost legați în mod direct de propaganda Al Qaeda sau a Statului Islamic răspândită pe internet? De câte ori teroriștii de extrema dreaptă nu au invocat incitarea la ură și teoriile conspirației, rasiste și antisemite difuzate fără încetare pe platforme de extrema dreaptă?

Dar revenind la exemplul de la începutul acestui articol și referindu-ne la antisemitism și la forma sa cea mai extremă: negarea Holocaustului, acestea nu sunt neapărat legate de extremiști de dreapta sau de teroriști. Ele se întâlnesc zilnic la numeroși oameni de rând, care în majoritatea lor nu au gânduri genocidare.

Liberă exprimare sau incitare la ură?

Cum rămâne atunci cu incriminarea delictului de opinie în acest caz? În mai multe țări europene negarea Holocaustului constituie un delict penal. Iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis în două cazuri – Garaudy contra Franța (2003) și Pastors contra Germania (2019) că negarea Holocaustului nu se bucură de protecția acordată de dreptul la liberă exprimare garantat de articolul 10 al Convenției Europene Drepturilor Omului.

CEDO a decis că negarea Holocaustului reprezintă incitare la ură și ca atare nu poate beneficia de protecția libertății de exprimare.

Recent, în urma atacurilor antisemite la adresa actriței și directoarei Teatrului Evreiesc de Stat din București, Maia Morgenstern, un grup de deputați au Partidului Național Liberal au depus o propunere legislativă de explicitare a art. 369 Cod Penal privind incitarea la ură.

Formularea noului articol propus sună așa: “Incitarea publicului prin orice mijloace, la violență, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane definită pe criterii de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte criterii de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte se pedepsește cu închisoare de la șase luni la trei ani sau cu amendă”.

Nu e clar de cât sprijin se bucură în parlament această propunere, dar în formulare se regăsesc aproape toate genurile de incitare la ură întâlnite zilnic pe internet, dar uneori și la personalități publice.

Oponenții incriminării incitării la ură susțin că nu poate fi făcută o legătură directă între vorbe și fapte, adică cei care comit acte de violență o fac din proprie inițiativă. Dar așa cum a arătat recentul atac din 6 ianuarie 2021 împotriva Congresului Statele Unite mulțimile pot fi uneori întărâtate de un discurs inflamator, pentru că parafrazând proverbul citat la începutul acestui articol, sabia este întotdeauna potențată de un toc.

Citește și

Primarul Chirica a dezvelit bustul lui Octavian Goga, înmormântat cu zvastica pe piept. Institutul Elie Wiesel: Goga a promovat o politică profascistă, în care antisemitismul s-a aflat la loc de cinste

Cum încalcă legea autoritățile, minimalizând rolul criminalilor de război din România anilor ’40 / Lista străzilor, instituțiilor și monumentelor din țară care încă poartă numele Ion Antonescu, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr ș.a.

Primarul Constanței, precizări după criticile dure ale ambasadorului Israelului: Regret interpretările tendențioase ale declarațiilor mele contextuale. Nu am negat niciodată rolul nociv al lui Ion Antonescu în ceea ce privește politicile de stat radicale față de evreii din România / Redenumirea unei străzi are consecințe administrative complicate pentru locuitori

Majoritatea PNL dintr-o comună din Ilfov a schimbat numele străzii Ion Antonescu. Consilierii PSD au votat împotrivă / Și Constanța are o stradă cu numele fostului mareșal antisemit. De ce ezită primarul liberal și ce spun istoricii