Daniel David: Precizări constructive pentru un dialog între Consiliul Național al Rectorilor și Curtea de Conturi a României

Am citit cu surprindere și îngrijorare recomandările Curții de Conturi a României cu privire la universitățile românești (aici). Cred însă că este vorba de lipsă de comunicare, de aceea răspund aici public ca profesor, rector și președintele în exercițiu al Consiliului Național al Rectorilor (CNR), pentru a stimula un parteneriat între CNR-Curtea de Conturi a României, parteneriat care să ducă la universități românești moderne și puternice, care să susțină competitivitatea țării și bunăstarea oamenilor. Sunt convins că acest demers, care pune un cadru general de politică academică modernă, este un început care va duce la discuții și soluții de substanță.

La reforma din 1948, universitățile românești au fost reorganizate din foruri academice avansate de educație, știință și cultură în școli superioare de predare pentru a forma mai ales resursa umană necesară economiei. Altfel spus, misiunea academică le-a fost redusă și distorsionată drastic.

După Revoluția din 1989, după aderarea noastră la NATO și mai ales ca o condiție de aderare la Uniunea Europeană, misiunea universităților a trebuit regândită și recuperată. În acest sens, Magna Carta Universitatum – care a fundamentat „procesul Bologna” în Europa – arată clar la principiul al doilea că „În universități, activitatea didactică este inseparabilă de activitatea de cercetare…”, iar la primul principiu că „Pentru a răspunde necesităților lumii contemporane, universitatea trebuie să fie independentă din punct de vedere moral și științific în raport cu orice putere politică și economică…”.

Astfel, în universitățile moderne, educația sigur că trebuie legată de nevoile economice prezente, dar educația nu se reduce la asta, ci trebuie să aibă și o funcție culturală și de modernizare, absolvenții fiind pregătiți nu doar ca buni specialiști care se integrează în piața muncii așa cum există aceasta acum, ci și ca specialiști care dinamizează și schimbă paradigme pe piața muncii și ca buni cetățeni. Apoi, cercetarea științifică devine o componentă obligatorie în universități, fie complementară actului educațional (învățare activă/cercetare educațională), fie, în universități de cercetare avansată, chiar ca un mecanism al acestuia (învățare prin cercetare). Asta pentru că absolvenții nu trebuie să fie doar buni specialiști la absolvire, ci trebuie să rămână așa pe tot parcursul vieții, înțelegând noile dezvoltări științifice și/sau contribuind la generarea, diseminarea și implementarea lor la ani de zile după absolvire; iar acest lucru se poate face doar dacă pe parcursul procesului de educație dobândesc atât cunoștințe, cât și modalitatea de generare a acestora (în laboratoare didactice/științifice), caz în care este de neconceput ca evaluările/promovările academice să nu se bazeze obligatoriu și pe activitatea de cercetare științifică (iar profesurile să fie chiar definite dominant în acest fel).