De ce a deschis Erdogan granițele pentru refugiați: Pentru a trezi Europa la realitate și a o forța să-l sprijine la negocierile cu Putin pe tema conflictului din Siria

Rușinos… inacceptabil… șantaj… dictator.” Liderii europeni nu și-au ales vorbele pentru a-l condamna pe președintele turc Recep Tayyip Erdogan după decizia lui de vineri de a deschide frontiera cu Grecia și a-i lăsa pe refugiați să intre în Europa.

(analiză prelaută din Euronews, via Rador)

Erdogan a plusat luni, avertizând că „milioane” de refugiați vor veni în Europa.

El a refuzat de asemenea o sumă suplimentară de 1 milion de euro, declarând că „noi nu vrem acești bani”.

În ciuda acestei declarații, fostul secretar general al NATO Willy Claes a afirmat la o televiziune belgiană că Erdogan e „un dictator” și că „tot ce vrea el sunt bani”.

Dar, dacă e adevărat că Turcia nu vrea bani în plus de la UE, de ce și-a anulat Ankara acordul cu UE și a deschis granița pentru refugiați?

Răspunsul îl vom găsi, evident, nu în Grecia, ci în Siria, acolo unde Turcia a început luptele cu trupele siriene în provincia Idlib.

De ce e important Idlib pentru Turcia?

Pentru a înțelege importanța Idlibului trebuie să ne întoarcem în 2011, anul în care a început Primăvara Arabă (sau Revoluția Arabă).

După căderea unor dictatori arabi precum Zine El Abidine Ben Ali în Tunisia, Hosni Mubarak în Egipt sau Muammar Gaddafi în Libia, devenise limpede că alegerile urmau a fi câștigate de către Frăția Musulmană.

Partidul Justiție și Dezvoltare (AKP) al lui Erdogan era văzut de Frăția Musulmană drept un exemplu privind cum pot deveni un succes democrația împreună cu islamismul.

Când Erdogan a vizitat Tunisul și Cairo în septembrie 2011, a fost întâmpinat de mulțimi de oameni care scandau pe străzi „Erdogan, Saladin” – referindu-se la eroul musulman care a luptat cu cruciații.

Împreună cu Ahmet Davutoglu, noul ideolog al AKP, ministrul de externe al Turciei și ulterior premier, Erdogan a început să viseze la un soi de nou Imperiu Otoman – nu prin invadarea de țări, ci prin realizarea de alianțe regionale cu guverne ale Frăției Musulmane.

Momentul era prielnic, întrucât relațiile cu UE și discuțiile de aderare începuseră să se ducă pe apa sâmbetei.

Erdogan a văzut în Primăvara Arabă o ocazie de a-și asuma un rol de lider regional.

Însă, după erorile comise de președintele egiptean Mohammed Morsi, ales din partea Frăției Musulmane – și cu siguranță după înlăturarea lui de către armata egipteană -, acel vis a fost spulberat.

Situația creată a împărțit Orientul Mijlociu în două mari alianțe: alianța revoluționară a Frăției Musulmane, Turciei și Qatarului, pe de o parte, și alianța anti-revoluționară a Arabiei Saudite, Emiratelor Arabe Unite (EAU) și Egiptului pe de alta.

Dacă sub Morsi Egiptul susținea inițial rebeliunea siriană și opoziția contra președintelui sirian Bashar al-Assad, Cairo a schimbat cursul sub noul președinte Abdel Fattah Sisi. Arabia Saudită și EAU i-au urmat treptat exemplul și au încetat să mai sprijine grupările rebele din Siria, în vreme ce președintele american Barack Obama s-a spălat pe mâini în cazul Siriei, renunțând la atacurile promise [drept represalii la utilizarea armelor chimice de către regim – n.trad.].

Toate acestea înseamnă că, începând din 2014, numai Turcia și Qatar mai susțineau opoziția siriană. În 2017 și Qatar a fost forțat s-o abandoneze, întrucât alianța anti-revoluționară condusă de saudiți a inițiat o blocadă împotriva acestei țări.

Turcia e de una singură

Timp de peste doi ani Turcia e unica țară care încă mai ajută și sprijină opoziția siriană din teren, într-o luptă cu regimul sirian, Hezbollah, Rusia și Iran.

În septembrie 2018 Erdogan a ajuns la o înțelegere cu președintele rus Vladimir Putin pentru a face din ultima provincie siriană rămasă sub controlul rebelilor, Idlib, o zonă demilitarizată.

Assad și Rusia urmau să nu atace Idlib, în vreme ce Turcia trebuia să-i dezarmeze pe rebelii jihadiști, dintre care o parte au fost aduși în Idlib de la Alep, după distrugerea orașului.

În primăvara lui 2019 Asad a început să violeze înțelegerea, dar Erdogan și Putin au reconfirmat-o în vară.

La sfârșitul lui 2019 armata lui Assad a început să bombardeze din nou regiunea Idlib. A cucerit chiar unul dintre orașele ei principale, Saraqib.

Bombardamentele au vizat școli, spitale și zone dens populate, din două motive: mai întâi pentru a demoraliza populația cât mai rapid cu putință, și în al doilea rând pentru a declanșa un nou val de refugiați în direcția Turciei și a Europei.

Până la finalul lui ianuarie 2020, aproape un milion de refugiați fugiseră lângă granița cu Turcia, unde trăiesc în niște tabere improvizate pe o vreme geroasă.

Erdogan vrea un nou acord cu Putin

Turcia nu are multe opțiuni. Dacă se retrage din Idlib lasă vreo trei milioane de oameni pradă cruzimii armatei lui Assad.

După toți acești ani de sprijin pentru opoziția siriană, aceasta nu este o opțiune.

Erdogan și-ar putea deschide granița pentru a-i lăsa să intre pe toți refugiații. Dar, pentru o țară care deja adăpostește 3,6 milioane de refugiați sirieni înregistrați formal (per capita, de 20 de ori mai mulți decât Europa) și pe deasupra mai are și grave probleme economice, nici aceasta nu e o opțiune.

Dacă Europa ar fi pregătită să preia din povară și să adăpostească măcar un procent din acești 1-2 milioane de refugiați, atunci Erdogan ar putea s-o considere o opțiune. Dar, după cum știm, Europa refuză categoric fie și să se gândească la o asemenea variantă.

Turcia ar mai putea să încerce să înceapă și un război în toată regula cu armata lui Assad. Dar, cum Assad are sprijinul Rusiei și Iranului, acela ar fi un război care nu poate fi câștigat.

Unica opțiune reală pentru Erdogan este să re-instituie acordul cu Putin și să facă iarăși din Idlib o zonă demilitarizată, unde refugiații se pot întoarce acasă.

Erdogan a afirmat-o literalmente, la o ședință a AKP care a avut loc luni la Ankara.

Putin ar putea consimți la un astfel de acord. Sau poate nu, susținând că nu-l poate controla pe Assad.

Lui Erdogan îi este clar că are nevoie de sprijin european și american pentru a avea o poziție suficient de puternică la negocierile de joi cu Putin.

Pe scurt, se pare că Turcia și-a deschis granița pentru a trezi Europa la realitate și a o forța să-l sprijine pe Erdogan la negocierile cu Putin.

Trimiterea refugiaților în Europa poate că nu e cea mai subtilă modalitate de a atrage continentul de partea sa, însă Erdogan mai știe și că Europa se mișcă încet – adesea mult prea lent pentru jocul de șah al geopoliticii.

Totuși, e îndoielnic că Europa a înțeles mesajul.

În vreme ce marți ambasadorul american la ONU a făcut o vizită în provincia Idlib la granița turco-siriană, președintele Consiliului European, Charles Michel, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen și președintele Parlamentului European, David Sassoli s-au dus să viziteze granița turco-greacă.

Și chiar dacă primul instinct al liderilor UE este de a demonstra solidaritate cu statul membru Grecia, nu e tocmai frontiera care ar fi trebuit să fie vizitată de o UE care s-a autoproclamat (în cuvintele lui Von der Leyen) „geopolitică”.

Articol de Koert Debeuf / Traducere: Andrei Suba

Citește și: Ce caută Turcia în Siria? De ce amenință Erdogan Europa cu migranți?