De ce au dispărut Merkel şi Germania de pe scena mondială

La sfârşitul lunii aprilie, cancelarul german Angela Merkela a mers la Casa Albă pentru o întâlnire de lucru cu preşedintele american Donald Trump. Faţă de festivalul fraternităţii reprezentat de vizita preşedintelui francez Emmanuel Macron, desfăşurat cu doar câteva zile înainte şi pigmentat cu cine somptuoase, aplauze furtunoase, strângeri de mână cordiale şi defilări pe covorul roşu, trecerea cancelarului german prin capitala americană a fost aproape neobservată. Aceasta deşi subiectele de discuţie – tarifele americane pentru Europa sau acordul nuclear cu Iranul – reprezintă puncte majore.

Departe de a-l convinge pe Trump în vreunul dintre dosarele sensibile discutate, Merkel – „ultimul apărător al occidentului liberal” (aşa cum a fost descrisă de New York Times) – a sfârşit prin a fi criticată indirect de către preşedintele american în timpul conferinţei de presă din East Room, când acesta a abordat din nou chestiunea cheltuielilor militare insuficiente ale partenerilor din NATO.

A fost un afront diplomatic adus cancelarului german, pe care aceasta l-a acceptat resemnată, vădit inconfortabilă şi în defensivă. Mulţi analişti au remarcat de altfel că, în cele câteva ore petrecute la Washington, Merkel a fost oglinda fidelă a ceea ce s-a transformat Germania în ultimii ani: un uriaş fără vlagă, timorat, lipsit de iniţiativă, retras de pe scena mondială, pradă unui anti-americanism excesiv, fluturat cu mândrie şi aroganţă de elitele sale politice şi intelectuale.

În ultimul luni, Germania a oferit multe dovezi ale pasivităţii şi lipsei sale de implicare. Fie că e vorba de conflictul din Siria, de acceptarea derapajelor premierului ungar Viktor Orban sau de proiectul Nord Stream 2, Berlinul a preferat să tacă şi să nu facă, îndepărtându-se încetul cu încetul de postura de jucător important pe tabla de şah mondială. Washington Post a compilat o listă a unor puncte sensibile în care Germania a făcut pasul înapoi şi a rămas într-o expectativă deloc încurajatoare:

Bombardamentele aliate împotriva unor ţinte militare siriene, ca răspuns la atacurile chimice efectuate de regimul Assad împotriva propriului popor. Deşi acestea sunt legate direct de chestiunea refugiaţilor (mulţi dintre ei sirieni fugiţi din calea războiului care devastează ţara şi primiţi cu braţele deschise de Germania), Merkel a refuzat să participe la atacurile aliate, mulţumindu-se doar să declare că susţine operaţiunea americano-franceză-britanică.

Germania avea posibilitatea să-i transmită un mesaj ferm dictatorului sirian Bashar al-Assad. N-a făcut-o, preferând să stea pe margine. Berlinul a pierdut o oportunitate uriaşă de a acţiona ca o putere mondială reală şi şi-a trădat propriile principii. O ţară care ani de zile s-a manifestat atât de vocal pentru susţinerea dezarmării, a nonproliferării armelor nucleare şi pentru respectarea tratatelor care interzic armele chimice a ales acum doar să vorbească şi nu să acţioneze împotriva unui regim care a folosit cu cruzime chiar aceste arme chimice. Unul dintre criticii interni ai cancelarului, fostul ministru Karl-Theodor zu Guttenberg, a remarcat de altfel că Germania i-a lăsat pe alţii să facă „treaba murdară,” adăugând ironic: „este totuşi bine că cineva acţionează atunci când sunt omorâţi copii şi oameni nevinovaţi.”

Berlinul avea datoria, cel puţin morală, să participe la operaţiunea aliată împotriva regimului de la Damasc şi pentru că, acceptând peste un milion de refugiaţi care au fugit din cauza războiului din Siria, Germania a indicat că are un interes în viitorul acestei ţări. Dacă liderii germani ar fi gândit raţional, ar fi realizat că, cu cât războiul din regiune continuă, cu atât cresc şansele ca şi mai mulţi refugiaţi să caute să ajungă în Europa şi, în special, în Germania. E adevărat, operaţiunea aliată nu a pus capăt războiului din Siria, dar rachetele care au lovit instalaţiile militare siriene au transmis şi mesajul că aliaţii nu acceptă atacurile odioase împotriva unor civili nevinovaţi. Pentru Germania, acest lucru nu pare să fi contat foarte mult.

Tot în chestiunea siriană, liderii germani nu au reuşit să urmărească o strategie externă mai agresivă, de exemplu adoptând o politică mult mai dură față de Rusia și Iran, ţările care au menţinut la putere regimul lui Assad. În cazul Moscovei îndeosebi, Germania – care are legături extinse de afaceri și energie cu Rusia – a fost prudentă. Mult prea prudentă, spun unele voci.

În multe dintre chestiunile importante din Uniunea Europeană, Germania face mult prea puţine pentru a apăra angajamentul uniunii față de valorile democractice și statul de drept, dar şi în ceea ce priveşte reforma strategică a acesteia.

De exemplu, Merkel și colegul său german, Manfred Weber, liderul grupului conservator al Partidului Popular European din Parlamentul European, au refuzat să ia în considerare suspendarea sau excluderea Fidesz, partidul de guvernământ din Ungaria, în ciuda accentelor evidente de autoritarism dovedite de acesta. Merkel a fost reticentă să ia măsuri concrete pentru a-l constrânge pe premierul Viktor Orban şi nici nu l-a criticat atunci când acesta a folosit fondurile UE pentru a-şi finanţa unele dintre proiectele controversate sau a oferit acoliţilor săi contracte cu banii uniunii.

Mai mult, guvernul german nu a condamnat în mod public campania agresivă și antisemită a lui Orban împotriva lui George Soros, filantropul născut în Ungaria. Soros a decis să închidă biroul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă de la Budapesta, după ce personalul fundaţiei a fost intimidat, iar atacurile anti-semite au continuat în Ungaria.

La fel s-a întâmplat şi în cazul Poloniei. Merkel nu a luat măsuri ferme împotriva Partidului Legii şi Dreptăţii, aflat la guvernare, care a pus în pericol drepturile femeilor, independenţa presei şi integritatea sistemului de justiţie. Cel mai probabil, în cazul Varşoviei, Merkel s-a temut să nu afecteze progresele dificile făcute în obţinerea reconcilierii dintre Germania şi Polonia. Lipsa ei de reacţie e însă cel puţin ciudată.

Un alt subiect în care Germania dă dovadă de „orbire strategică” este cel al sprijinului pentru conducta Nord Stream 2. Rusia vrea să folosească acest proiect pentru a exporta gaz natural în Germania prin două conducte aflate sub Marea Baltică. Ucraina, care în acest moment reprezintă una dintre rutele de tranzit majore pentru gazul rusesc ce ajunge în Europa, va fi marele perdant (aşa cum va fi şi Polonia). Washingtonul se opune acestui plan care are ramificaţii geopolitice uriaşe – Kievul şi Varşovia sunt aliaţi cheie ai Americii în regiune – şi care va creşte dependenţa Europei de resursele energetice ale Rusiei.

În loc să diversifice (re)sursele de energie, companiile germane din domeniu preferă să accepte jocurile făcute de uriaşul rusesc Gazprom. Merkel, care recunoaște că vor exista consecințe negative pentru Ucraina, a vorbit mereu de Nord Stream 2 ca despre un proiect pur comercial. Experţii consideră că această retorică naivă este contrară implicațiilor geostrategice ale proiectului.

Planurile ambiţioase ale preşedintelui francez de a reforma Uniunea Europeană (prin crearea unui minister special al finanțelor pentru țările din zona euro, instituirea unui mecanism de sprijinire a economiilor naționale aflate în dificultate și consolidarea politicii europene de apărare și securitate) nu-şi găsesc susţinere la Berlin, iar reticenţa Germaniei de a acţiona decisiv a devenit deja o problemă. Niciodată în ultimii 13 ani de când este la putere, Merkel nu pare să fi fost atât de ezitantă şi ineficientă. Iar acest lucru poate deraia proiectul lui Emmanuel Macron – poate cel mai pro-german şi pro-UE lider de la Elysee din ultima jumătate de secol – de a crea o Europă mai puternică. Nu e de mirare astfel că până şi Washington Post, o publicaţie care ani de-a rândul i-a fost favorabilă cancelarului german, a scris recent că Merkel devine „veriga slabă” a Europei.

Chiar şi în relaţia cu Trump, Macron a găsit modalitatea ideală de a dialoga cu preşedintele american şi de a-i deveni un partener egal. În cazul lui Merkel, lucrurile sunt însă complet diferite. Cancelarul este victima moralismului şi a isteriei anti-americane care caracterizează politicienii, presa şi publicul din Germania. În acest caz, Franţa se dovedeşte pragmatică şi matură, în timp ce Berlinul e lipsit de soluţii, orbit de superioritatea cu care priveşte America. Germania a alunecat în planul secund, în timp ce Franţa şi impetuosul său lider au preluat frâiele Europei.

Germania a reacţionat greoi în cazul fostului spion rus Sergei Skripal, otrăvit în Marea Britanie. Dacă Macron şi Trump au oferit imediat susţinere Londrei, Berlinul a ezitat să acţioneze şi a decis să expulzeze patru diplomaţi ruşi doar ca să nu pară complet izolată (fără să se consulte mai întâi cu Merkel, liderul francez ar fi oferit britanicilor şi americanilor sancţiuni dure împotriva Rusiei, inclusiv închiderea misiunilor diplomatice ale Moscovei în Franţa. Din nou, Parisul a arătat că face legea pe continent, în timp ce Germania e lipsită de curaj şi iniţiativă).

În chestiunea provocărilor economice ale secolului 21, Germania e şi aici lipsită de iniţiativă, pasiune şi entuziasm. În timp ce Merkel preferă să predice altor lideri europeni cum să-şi facă temele cu privire la reforma economică, ea nu a implementat în ultimul deceniu reforme structurale care să stimuleze o creştere solidă. Foreign Policy a notat de exemplu că Germania este codaşă din punctul de vedere al iniţiativelor digitale, având în vedere că dinozaurii analogici îi domină sectorul telecomunicațiilor iar birocrația sufocantă face dificilă începerea unei afaceri. Concluzia analiştilor e una brutală: „economia Germaniei este mai mult vulnerabilă decât pare, dar guvernul său este complet neinteresat să facă ceva în legătura cu asta.”

Germania a devenit vulnerabilă şi în ceea ce priveşte propria ei securitate, iar liderii de la Berlin arată ca un grup de funcţionari opaci, complet depăşiti de ce se întâmplă în jurul lor. Rusia devine din ce în ce mai agresivă, preşedintele Vladimir Putin visează la refacerea gloriei de odinioară a Uniunii Sovietice, iar preşedintele american Trump şi-a exprimat de nenumărate ori scepticismul legat de garanţiile de securitate nucleare pe care Statele Unite le oferă Germaniei. Acestea singure ar fi trebuit să fie semnale de alarmă puternice. Cu toate acestea, Berlinul este surd şi mut la noile realităţi de pe teren. Iar constrângerile constituţionale – care fac, de exemplu, ca parlamentarii să dezbată săptămâni în şir trimiterea în străinătate chiar şi a unui singur soldat – nu ajută deloc la ieşirea din inerţie.

Decenii la rândul de subinvestiții au lăsat în urmă o armată aflată într-o stare precară şi nepregătită: în 2017, niciun submarin german nu a fost funcţional, tancurile au nevoie de reparaţii, aparatele Tornado sunt atât de vechi, încât experţii se întreabă dacă ele mai pot comunica cu celelalte avioane ale NATO, soldaţii duc lipsă de mănuşi şi căciuli de iarnă, iar condiţiile din cazărmi sunt atât de rele, încât militarii trebuie să-şi cumpere singuri produsele de curăţat pentru toalete. Nu e de mirare că Donald Trump critică Berlinul pentru cele 1.2 procente din PIB pe care Germania le alocă apărării. Analiştii prognozează aproape la unison că, după Brexit, Franţa va rămâne singura putere militară reală a Europei. Abstinenţa militară îndelungată a Germaniei îşi arată acum efectele negative.

Cauzele timidităţii

Dar cum poate fi explicată această pasivitate a Germaniei? De ce face Berlinul pasul înapoi şi refuză, parcă cu obstinaţie, să-şi ia în primire rolul influent pe care trebuie şi îl poate avea pe plan mondial? Sunt mai multe motive:

Angela Merkel din 2018 nu mai este Angela Merkel din 2005, atunci când a devenit prima dată cancelarul Germaniei. Alegerile federale din 2017 i-au adus lui Merkel o victorie a la Pirus. Deşi a reuşit într-un final să închege o coaliţie de guvernare între alianţa conservatoare CDU-CSU şi social-democraţii din SPD, Merkel a ieşit cu imaginea şifonată din acest episod traumatizant. Au fost şase luni de negocieri şi discuţii frustrante, în care Merkel nu a reuşit iniţial să se înţeleagă cu Verzii şi Partidul Liber Democrat, pentru ca, în final, să rezulte o alianţă fragilă ce nu se bucură de entuziasmul popular şi care a fost pusă pe picioare doar pentru că partenerii de guvernare s-au temut de alegeri anticipate.

Ca să pună capăt nesiguranţei politice, cancelarul Merkel a fost nevoită să cedeze social-democraţilor câteva ministere importante, între care Ministerul de Finanţe şi cel al Afacerilor Externe. E neîndoios faptul că disputele politice care au durat jumătate de an au subminat şi mai tare încrederea germanilor în partidele tradiţionale şi au slăbit considerabil poziţia de care se bucura cancelarul. Autoritatea redusă pe care Merkel o are în acest ultim mandat de cancelar îi limitează semnificativ spaţiul de manevră.

Aura politică a lui Merkel – descrisă ani de zile ca liderul de facto al Uniunii Europene, cea mai puternică femeie din lume şi liderul lumii libere – este pe cale să apună. Cum poţi să ai pretenţia de a influenţa pozitiv destinele lumii când alianţa pe care ai încropit-o cu chiu cu vai acasă, în Germania, este departe de a fi perfectă şi funcţionează permanent cu sabia lui Damocles deasupra capului?

Anti-americanismul exagerat. Este o problemă delicată şi care dovedeşte, din nou, că liderii germani nu gândesc logic şi pragmatic, în interesul naţional al Germaniei. Resentimentele pe care – mai ales – stânga germană le are faţă de preşedintele american Donald Trump au sabotat relaţia pe care Germania, liderul Europei, o are cu Statele Unite.

E ca şi cum politicienii germani şi presa din Germania – care îl descriu constant pe liderul american ca pe o ameninţare la nivel global – nu reuşesc să accepte faptul că Trump este în momentul de faţă liderul Statelor Unite, că a fost ales de poporul american şi că realitatea de-acum e diferită, de exemplu, faţă de cea din urmă cu trei ani. Germania trebuie să aibă o relaţie complet funcţională cu Statele Unite, indiferent de cine conduce America. Unchiul Sam nu trebuie privit moralist şi cu aroganţă, căci aceasta s-a dovedit, de-a lungul istoriei, atitudinea greşită.

În toamna anului trecut, în timpul negocierilor de creare a unei coaliţii de guvernare la Berlin, mai mulţi experţi germani în politică externă au publicat un manifest în care avertizau politicienii din Germania că relaţia trans-atlantică trebuie menţinută şi cultivată cu orice preţ. Documentul – intitulat „În ciuda tuturor, America” – afirma: „Ordinea mondială liberală, bazată pe multilateralism, normele și valorile sale globale, societățile și piețele sale deschise, este în pericol” din partea administrației Trump din cauza crezului său „America First.” Dar, susţinea manifestul, „este exact această ordine de care depinde libertatea și prosperitatea Germaniei… Dacă Germania dorește să fie un actor eficient în Europa, are nevoie de Statele Unite.”

Semnatarii documentului au avertizat împotriva anti-americanismului pe care îl manifestă mulţi politicieni germani, inclusiv cei social-democraţi, care l-au criticat continuu pe preşedintele Trump. „Suntem îngrijorați de cei care, în special din stânga politică, se simt în sfârşit liberi să rupă relaţia cu America şi vrem să le spunem că America înseamnă mult mai mult decât Trump, că America va exista şi după Trump, că dependența noastră strategică față de Statele Unite rămâne în picioare,” a declarat Jan Techau, director al Richard C. Holbrooke Forum în cadrul Academiei Americane din Berlin şi fost director al think-tank-ului Carnegie Europe.

La rândul său, Thomas Kleine-Brockhoff, care conduce Marshall Fund în Berlin, a spus că el şi ceilalţi semnatari ai manifestului sunt îngrijoraţi că deteriorarea relaţiilor germano-americane ar putea să se accelereze, iar prezenţa în Parlament a Alternativei pentru Germania şi a stângii va face ca mai mulţi deputaţi de la Berlin să fie sceptici vis-a-vis de Statele Unite, să critice mai agresiv multilateralismul şi să fie mult mai pro-Rusia decât înainte.

Manifestul afirmă că Statele Unite rămân un partener „indispensabil” atât pentru Germania, cât şi pentru Europa și că menține Germania încorporată în Occidentul democratic. „Dacă legăturile cu Statele Unite vor fi tăiate, cu ele vor dispărea şi reasigurarea de care au nevoie alte țări europene pentru a accepta o Germanie puternică în centrul continentului.”

Pasivitatea şi lipsa de iniţiativă politice sunt adânc înrădăcinate în mentalitatea clasei politice din Berlin, care nu are o gândire strategică, urăște riscul și este lipsită de îndrăzneală. Politicienii şi elitele germane se ascund în spatele trecutului brutal al Germaniei pentru a-şi justifica pacifismul atunci când trebuie să răspundă la întrebări vitale despre apărare şi securitate. Pe de o parte, atitudinea lor e de înţeles. Trecutul militarist al Germaniei e un factor important şi îi face să fie reţinuţi.

La fel de periculoasă e însă şi pasivitatea în faţa, de exemplu, atitudinii agresive a Rusiei lui Vladimir Putin. Realităţile acestor ani sunt complet diferite de ceea ce s-a întâmplat cu decenii în urmă. Nu te poţi opune unei ţări agresive doar prin discursuri frumoase de pe margine. Aversiunea germanilor de a acţiona în forţă şi starea precară a forţelor armate fac ca mantra liberală occidentală – că Germania ar putea fi liderul lumii libere şi singura democraţie care i se opune lui Trump – să fie în final doar o fantezie fără nicio acoperire în realitate.

În ciuda tuturor, Germania. În februarie 2014, preşedintele german, ministrul de externe şi cel al apărării au promis în cadrul Conferinţei de Securitate de la Munchen că Germania, ajunsă atunci o putere economică şi militară, îşi va asuma mai multă responsabilitate în lume. Astăzi însă, la patru ani distanţă, politica externă a Germaniei pare copleşită de tensiunile de pe scena politică internă, din interiorul Europei şi de pe glob. Germania nu pare în prezent că deţine o politică externă clară, care că acţioneze nu doar atunci când se întâmplă ceva semnificativ în lume sau când cineva i-o cere.

Riscurile de conflict au crescut chiar şi între aliaţi, iar o Europă deschisă şi liberală are şi ea destui inamici. Liderii germani nu înţeleg, însă, importanţa acestui fapt şi refuză să accepte că au o datorie existenţială pentru protecţia prosperităţii şi securităţii – nu doar a Germaniei, ci şi a Europei. Deocamdată, însă, Germania nu mai joacă niciun rol esenţial în plan mondial şi este exclusă de la masa unde puterile iau decizii cruciale, aşa cum a fost şi în cazul bombardamentelor din Siria.

Într-un moment în care preşedintele francez Emmanuel Macron şi-a asumat tot mai curajos rolul de lider al continentului, pasivitatea Germaniei nu va face altceva decât să submineze atât planurile îndrăzneţe ale Franţei de a reforma Uniunea Europeană, cât şi Europa în ansamblul ei. Macron şi Merkel trebuie să acţioneze împreună, iar aceste planuri trebuie să aibă susţinere în ambele ţări.

Deocamdată, strategia comună franco-germană nu există, iar răspunsul cancelarului german la iniţiativele Parisului (un invariabil Nein!) ar trebui să dea de gândit capetelor luminate de la Berlin. De ce? Fiindcă dezintegrarea ordinii mondiale liberale va face ca Germania să depindă şi mai mult de Uniunea Europeană pentru a-şi asigura prosperitatea şi securitatea. Până acum însă Merkel nu pare dispusă să facă concesiile pe termen scurt necesare pentru a asigura stabilitatea și eficacitatea pe termen lung atât a zonei euro, cât și a UE.

În ceea ce priveşte relaţia cu Statele Unite, Merkel va trebui să găsească canalul ideal de comunicare cu preşedintele Trump. În timp ce majoritatea publicului german împărtășește scepticismul cancelarului față de președintele SUA și politicile sale (un sondaj recent indica că doar 11% dintre germani au încredere în Trump), o relație pozitivă cu liderul american şi cu America este crucială.

Relaţia lui Merkel cu Obama a fost una apropiată, iar acest lucru a ajutat şi la consolidarea popularităţii cancelarului ca lider al Europei şi al lumii libere. „Merkel ar trebui să joace golf cu Trump dacă vrea să aibă din nou influenţă globală,” au scris recent ziariştii de la Newsweek, relatând o glumă care circulă printre oficialii germani, dar care reflectă relaţia fragilă dintre cancelar şi liderul de la Casa Albă.

Pentru mai mult de un deceniu, Angela Merkel a fost văzută de Washington şi restul lumii nu doar ca un interlocutor sensibil și pragmatic, ci și ca liderul continentului european. Dar vremurile s-au schimbat. Merkel se confruntă acum cu intensificarea populismului în Europa și în Germania, iar lipsa de iniţiativă şi anti-americanismul nefiresc care predomină în cercurile politice din Berlin sunt pietre de moară atârnate de picioarele uriaşului teuton.

Căci, până una, alta, Germania are mai multă nevoie de America decât America are nevoie de Germania. Timiditatea strategică și politică a Berlinului trebuie să dispară, iar liderii germani ar trebui să vadă evidența: Europa şi lumea largă au nevoie din nou, mai mult decât oricând, de o Germanie care să funcţioneze ca o limuzină Mercedes – adică eficace, pragmatică şi fără cusur.

Surse: The New York Times, Washington Post, Euronews, The Local, Foreign Policy, Bloomberg, Brookings Institute, Reuters, BBC, Newsweek, Politico, OSW, Der Spiegel

Foto: Pagina de Facebook Angela Merkel